Sub pământul moale şi negru e întuneric beznă. Un greieraş, slăbuţ şi cenuşiu, şi-a făcut culcuş de iarnă sub o rădăcină bătrână de stejar şi aşteaptă să vină iarăşi primăvară. Ce frig e afară! Dar, aici, în ascunzişul lui, e bine. Păcat doar că e atât de singurel. Vara se joacă din zori până-n seară cu prietenii lui, gâzele pădurii: îl mângâie  soarele, îl zbârleşte vântul, îl spală roua. Acum e toamnă, şi în curând vine iarna. I-e somn, tare somn. S-a făcut mititel de tot în cotlonul lui şi a închis ochii.

Deodată o voce slabă şi subţire îl strigă de undeva, din întuneric:

- Mă doare. Dă-te la o parte. Ce, nu mă vezi?

Mirat , greieraşul deschise deschise ochii mari şi căută să vadă cine-i vorbeşte. Zadarnic. Nu vede nimic.

- Sunt aici sub tine. Dacă ridici puţin puţin picioruşul drept şi-ţi chuleşti bine urechile, s-ar putea să ne înţelegem.

Greieraşul se săltă uşurel într-o parte şi cuărins de mirare şi de un fel de teamă parcă, întrebă cu glasul lui subţire:

- Cine eşti? Vreo gâză ascunsă ca mine?

- Nu, i-a răspuns firicelul de glas. Nu sunt gâză şi nici nu pot să spun cine sunt, fiindcă nu ştiu nici eu. Dar mama mi-a şoptit că dacă voi fi cuminte şi voi sta liniştită în pătucul meu, voi fi şi eu odată o floare ca ea, frumoasă şi albastră, ca un clopoţel de culoarea cerului.

- Să-ţi spun eu, a zis greieraşul, după ce s-a gândit adânc şi a tuşit de câteva ori ca să-şi dreagă glasul. Să-ţi spun eu ce-i cu tine: acum nu eşti încă decât o biată sămânţă. Astă vară când eu şi cu prietenii mei cântam de zor prin pădure, am trecut adesea pe lânga stejarul acesta şi am cunoscut-o pe mama ta. Frumoasă floare, n-am ce zice. Şi ce bună era!

Mi-aduc aminte că mă prinsese odată o ploaie mare prin părţile astea. Eram îmbrăcat de sărbătoare. Mă invitaseră nişte prieteni la o nuntă şi trebuia să cânt în orchestră.

Cu vioara ascunsă sub aripă m-am adăpostit repede sub o ciupercă - dar ţi-ai găsit! N-a vrut să mă primească. M-a gonit afară în ploaie. Cică i-aş fi stricat pălăria cea mare, roşie cu picăţele albe.  Sub ferigile semeţe din marginea luminişului, toate locurile mai ferite erau ocupate de fel de fel de gâze şi fluturi.

Într-un suflet am alergat la stejarul cel stufos, sub care ne aflăm acum, iar mama ta mi-a împrumutat cu drag umbreluţa ei albastră, încât nici nu-mi păsa de ploaie. Când s-a arătat din nou soarele, i-am mulţumit frumos şi am plecat la nuntă. Dar adesea mă întorceam aici, s-o salut şi să-i cânt. Dacă tu eşti copilul ei îmi vei face cea mai mare plăcere să-ţi fiu de folos. Mă auzi?

Nici un răspuns. Înainte de a fi aflat de la greieruş cine era ea, mica sămânţă adormise.
Somnoroase mai sunt şi seminţele astea" îşi zise greieraşul. Dar cum era întuneric şi linişte deplină, adormi şi el îndată.
După multe zile şi nopţi veni şi iarna. Întâi unul, apoi mai mulţi, apoi sute ţi mii căzură fulgii moi de zăpadă pe pământul negru. Ca o plapumă albă se aşternea neaua peste peste tot. Greieraşul cenuşiu se mişca încetinel în ascunzişul lui, se întoarse de pe o parte pe alta şi deschise ochii un pic.

- Ce bine e! Ce căldură! mormăi el. Nu zic, ce bine era dacă-mi adunam de cu vară câte ceva de mâncare! N-aş mai fi atât de sărăcuţ! Noroc că m-am învăţat să rabd... Deodată îsi aduse aminte că nu era singur prin părţile alea. Şi numaidecât se auzi, ca din depărtare, glăsciorul firav al seminţei:

- Mă rog, mama matale nu ţi-a dat o desagă cu bunătăţi de tot felul? Uite eu n-am nici o grija. Stau liniştită la întuneric şi aştept. Am de toate. Mama mi-a umplut sacul cu tot ce-a avut mai bun în camară şi acum, aşa mică cum sunt, nu duc lipsă de nimic.

- Vorbăreţe mai sunt şi seminţele astea! Zise greieraşul, cam cu necaz şi închise iarăţi ochii.

După multe zile şi nopţi, un firicel subţire de apă se strecură printre rădăcinile stejarului stufos şi căzu drept pe spatele greieraşului adormit.

- Hapciu! Strănută el şi se trezi de-a binelea. Când văzu picăturile zglobii, care străluceau ca mărgăritarele în întuneric, se scutură de praful care-i acoperise aripile şi începu să privească în ele ca într-o oglindă.
Dar se opri deodată mirat. Urechiuşele lui fine auzeau un zgomot ciudat: i se părea că se petrece ceva, dar nu ştia bine ce, undeva sub el, dar nu ştia bine unde. Şi cum asculta aşa, simţi că îl gâdilă ceva sub picorul drept, pe care şil trase repede şi cu spaimă la o parte.

- Ce o mai fi şi asta? se miră el cu glas grozav de răguşit.

- Bună dimineaţa, şopti o voce atât de slabă, încât numai un greieraş putea să o audă.

Şi deodată se petrecu minunea: pământul se despică încet, încet, de o parte şi de alta căzură, fără zgomot, fărâme de pământ negru şi printre ele se ivi un colţişor palid şi fraget, un firicel proaspăt şi moale ca iarba, dar nu tocmai ca ea.

Greieraşul nostru era un greieraş bătrân, care mai văzuse îmtâmplându-se minuni de acestea, dar de fiecare dată i se părea că le vedea pentru întâia oară.

- Bună dimineaţa, îi răspunse el politicos. Şi zi, te-ai apucat de treabă? Nu ţi se pare că te-ai grăbit? Abia a început să se topească zăpada, mai este mult până la primăvară.

- Ce-ar fi să te culci şi să mai dormi un pic? Parcă ziceai adineauri că nimic nu iţi lipseşte, că ai de toate.

- Aşa era atunci, răspunse glasu, ca o şoaptă venită de departe. Atunci aveam de toate şi nu mai doream nimic. Apoi deodată, nici eu nu ştiu cum am simţit că trebuie numaidecât să am o rădăcină, cu care să-mi caut singură hrana. Bunătăţile pe care mi le-a dat mama sunt pe sfârşite, şi într-o zi o să mă trezesc fără ele. Ce ruşine ar fi una ca asta pentru mine şi pentru tot neamul meu! De aceea mă grăbesc, cum spui mata. Uf! Şi nu-i de loc uşor. Căci în timp ce rădăcina îmi creşte în jos, în căutare de apă, străbate adâncurile, e tulpina, nu mă mulţumesc cu atât şi mă înalţ tot mai sus, sfredelind anevoie pământul. Mă întrebi de ce? Fiindcă simt în mine un dor nou care mă îndeamnă, cum să-ţi spun? - să caut ceva mare, puternic şi cald.

- Soarele! Scîrţîi isteţ greieraşul, care ascultă cu urechea la pământ să nu scape nici o vorbă din povestea firicelului palid. Ascultă-mă pe mine, soarele, îl cauţi. E aşa cum spui tu: mare, puternic si cald.

- Poate, şopti glasul din pământ. Mi-e aşa de drag încât sunt sigură că-l voi vedea în curând, foarte curând. Dă-te te rog la o parte că mă grăbesc. Greieraşul se retrase uşurel, zâmbind cu bunătate. El ştia că graba firicelului nu se putea măsura cu graba lui. Ce încet creşte firul de iarbă, dar ce repede se mută din loc, cu un salt sprinten, greieraşul cenuşiu.

- Mai ieri spunea că nu-i trebuie nimic, iar azi vrea tot felul de lucruri: ba rădăcină, ba tulpină, ba apă, ba soare. Curioase mai sunt şi seminţele astea! Mormăi el, şi se strânse iarăşi ghem, ca să mai doarmă puţin.

Când se trezi într-un târziu, era de-a binelea primăvară. De unde ştia greieraşul treaba asta? Păi cum să nu ştie, când o rază aurie îl mângâiase pe aripioare şi-i luminase dintr-o dată ascunzişul?! Şi când îi venea zvon de mii de glasuri mici, toate grozav de vesele şi grozav de harnice mărturisind bucuria şi munca primăverii! Uşurel, greieraşul îşi făcu loc printre pietricele şi frunze veştede şi ieşi la lumină. Ce frumos era, şi ce cald! De fapt, în iarna aceasta dormise mai mult decât de obicei, iar acum primăvara era în toi. Stejarul tăcea, mare şi puternic, în mijlocul luminişului. Dar pe tulpina lui bătrână se plimbau neîncetat furnici şi alte gâze mici, iar în vârful fiecărui lăstar de pe crengile lui groase stăteau mugurii gata să plesneacă.

Greieraşul privi cu plăcere toate acestea şi se pregăti să plece în căutarea tovarăşilor lui de joacă, însă ceva îl opri. Printre atâtea cunoştinţe vechi descoperise şi una nouă: un firicel verde se înălţa spre lumină, firav încă, dar viteaz, gata să înfrunte orice piedică în drumul lui către soare.

Greierele-si-Furnica

- Bună ziua, zise greieraşul, apropriindu-se de el. Văd că ai ştiut să te descurci. Ai crescut frumos!

- Dumneata erai? Şopti firicelul cu glas atât de slab, încât dacă noi ne-am fi nimerit pe acolo n-am fi auzit nimic.

- Mi se pare că te cunosc. Ţi-am ami auzit vocea.

- Iartă-mă, te rog, dar nu am vreme: sunt grozav de ocupat. Când am dat de soare m-am şi facut verde. Ţii minte ce palid eram sub pământ? Acum mă simt mult mai sănătos. Soarele îmi prieşte grozav. Ce m-aş face fără el? La căldura lui îmi gătesc mâncarea - îmi trebuie mâncare multă, că nu-s decât un firicel. Dar curând o să fiu o tulpină, o să am frunze şi, să nu râzi de mine, tare aş vrea să înfloresc. Îmi place clopotul acesta albastru pe care se plimbă soarele... Vreau să am o floare ca un clopot, iar culoarea ei să fie ca a cerului.

- Îţi urez să ţi se îndeplinească toate dorinţele, făcu greieraşul politicos şi salută adânc pânăla pământ firicelul subţirel şi harnic. Apoi plecă grăbit şi se pierdu în pădurea tânără.
Când se întoarse din nou, prin locurile acelea era vară împlinită. Stejarul cel bătrân dădea adăpost şi umbră unei lumi întregi de fel şi fel de vietăţi. Iar firicelul plăpând se ţinuse de cuvânt: greieraşul văzu cu bucurie floarea albastră, ca un clopoţel, în jurul căreia roiau albinele şi fluturii.

- Ce frumoasă e! îşi zise el. Şi cred că e tot atât de bună ca şi mama ei. Dacă n-aş fi fost tot timpul cu ea, sub pământ, aproape că nu mi-ar veni a crede că din sămânţa aceea mică, ascunsă în adânc în pământul negru, a crescut asemenea frumuseţe! Şi politicos cum e felul lui, greieraşul se aproprie să salute floarea albastră.

Târziu, într-o seară caldă, când mă căzneam să-i povestesc lui Merişor cum cresc florile din pământ, greieraşul mi-a cântat pe struna lui subţire, toată întâmplarea asta. Iar eu i-am spus-o lui Merişor şi v-am scris-o vouă, dragi copii. Şi să ştiţi că greieraşul nu minte niciodată şi că tot ce v-am spus este adevărul adevărat.  

 

Mai multe articole