- Tu nepoate, vei vedea cu ochii tăi bogăţiile ascunse de iele şi multă bucurie vei avea atuncea.

Nimeni cu toate astea nu-l credea şi de la o vreme chiar, începuse prin sat să umble zvonul că judecata flăcăului se cam rătăcise. De asta, prietenii din copilărie începuseră să-l ocolească şi să şuşotească între ei atunci când îl întâlneau pe uliţa satului. Unii, mai răi de gură, îi strigau fel şi fel de batjocuri, ca să-l facă să uite de visul lui.

- Uite-l şi pe prinţul căutător de comori! Pare cam mâhnit sărmanul de el! L-o fi fermecat vreo zână!

- Râdeţi voi dar când voi merge în caleaşcă ca un boier şi voi bea din pocale de argint, nu veţi mai zice aşa!

- Auzi la el, pocale de argint! Râdeau ei. Să nu uiţi de noi, să ne chemi la palat, să ne veselim cum se cuvine!

După o vreme, până şi părinţii lui, nişte oameni cu frica lui Dumnezeu, începură să se teamă că fiul lor vorbea prăpăstii şi că nu avea niciodată să fie un om întreg. Ioan mergea de cum se însera în pădure, ca să caute comorile şi tot rătăcea pe coclauri până în zori, când se întorcea acasă să se odihnească. Nici ameninţările tatălui, nici bocetele mamei nu-l putură convinge să lase acea cale ca să fie în rândul lumii.

Zana si comoara

- Dar nu vezi, se plânse maica lui, că te-ai făcut de râsul satului? Comorile alea nu sunt decât nişte închipuiri de-ale bătrânilor! Cine mai crede aşa ceva?

- Ba nu sunt, buna mi-a spus...

- Buna ta nu mai era de multă vreme în putere... Cine ştie ce i s-o fi năzărit...

- Nu, era o femeie înţeleaptă şi ştia ea ce ştia...

Comoara însă, era de negăsit şi după un timp, şi el prinse să se îndoiască că ar fi fost mai mult decât o scorneală. Cei ce se juraseră că văzuseră focuri în pădure pieriseră şi nu mai era nimeni care să mai descurce acea taină. Descurajat şi obosit, Ioan hotărî să se oprească din căutări.

Era ultima noapte în care avea să mai păşească pe acel drum. Luna era înceţoşată, ca şi cum s-ar fi oglindit într-o apă tulbure iar copacii de întuneric îi ţineau de strajă. Poteca umblată avea să-l ducă la poiana unde se zvonea că se afla comoara vrăjită. Liniştea era curmată doar de zgomotul paşilor lui... Nu avea nicicând să mai zărească aurul ielelor, să se plimbe în caleaşcă de diamant sau să soarbă din pocal de argint, aşa cum îi fusese visul. Ajunsese de batjocura tuturor şi nicio fată nu avea să-l mai ia in seamă. Sărmanul se întristă foarte când îşi aminti vorbele celorlalţi.

- Chiar dădui în mintea copiilor, spuse el cu obidă, au dreptate ei... Cine ar mai crede o astfel de năzbâtie...? Numai un copil fără de minte...

O adiere îl atinse, deşteptându-l şi făcându-l să privească în jur. Vântul îi mângâie obrazul, ca o femeie nevăzută.

- Năluciri! Murmură el. 

In acea clipă, o umbră trecu cu iuţeala unui gând pe lângă dânsul. Cu inima cât un purice, Ioan încetini paşii, neputându-se dumiri ce fusese. Fusese oare duh sau animal? Fiară aşa iute nu mai pomenise, aşa că cugetul îi zbură spre iele.

- Să fie asta...? şopti flăcăul pentru sine.

De îndată, izgoni gândul, spunându-şi că pe semne îşi închipuise totul. Când umbra se ivi ceva mai departe totuşi, picioarele-i o urmară, umblând ca singure. Teamă tot îi mai era dar ceva ca o vrajă îl îndemna să meargă mai departe. Curând avea să ajungă în poiana comorilor, curând avea să atingă cu mâinile lui aurul cel mult dorit... Umbra se ascunse după un copac cu un truchi gros şi scorburos şi vântul se opri.

- Am ajuns? Se întrebă flăcăul ca trezit din somn.

 Se afla ceva acolo, îndărătul copacului ce părea a domni peste toată pădurea cu ramurile-i falnice. Un pas şovăielnic... şi încă unul... şi ajunse... Atunci îşi dădu seama că în trunchi se conturase un soi de uşă...

- Aici e... comoara? Suflă el apropiindu-şi ochiul de gaura cheii.

Nu văzu decât o lumină iar asta-l făcu să cugete la bogăţiile aflate înăuntru. Era primejdios să le înfurie pe zâne dar gândul la palatul de aur şi curiozitatea îi alungară frica. Mâna-i pipăi lemnul aspru... şi cu o opintire, deschise uşa.

comoara zanelor

- Bine-ai venit străine..., suflă vântul.

Ochii flăcăului se umplură de lumină. Răsărea soarele peste turnurile de sticlă ale oraşului ceresc ce se întindea până la oceanul înspumat. Ioan niciodată nu mai văzuse o asemenea frumuseţe şi inima-i se deschise. Palatul de aur şi caleaşca fuseseră date uitării, căci ceea ce se afla în faţa lui, întrecea orice vis pe care-l avusese vreodată. Era şi pasăre, şi nor, şi mare, liber ca aerul, plutind pe deasupra citadelei albe. Îşi întinse braţele, zburând ca un vultur în văzduh, tot mai repede, tot mai repede, către soare.

Când se trezi, primul sunet pe care-l auzi fu foşnetul frunzelor. Câteva raze i se prelinseseră pe faţă, încălzind-o. Îşi deschise cu greu ochii, ca să se uite unde se afla... Se afla culcat la umbra copacului bătrân ce era din nou aşa cum îl ştia, de parcă nimic nu s-ar fi petrecut şi nu mai era nici urmă de poarta prin care trecuse. Nu îi părea cu toate astea rău de nimic, pentru că acum ştia că găsise comoara pe care de atâta amar de ani o căuta. Plin de speranţă, se ridică de jos şi o luă la fugă spre sat. Se simţea uşor cum nu mai fusese vreodată de parcă ar fi prins aripi.

- Comoara! Răcni el dând năvală în casă. Am găsit comoara!

- Ce vorbeşti Ioane? Se deşteptară părinţii.

Dar flăcăul nu răspunse, zâmbind doar cu toată fiinţa lui.

Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.

 

Mai multe articole