Farul dintre lumi

Într-o seară, pe când oceanul se acoperise cu o pulbere aurie, bărbatul găsi şi o scoică ciudată, purpurie, cum nu mai văzuse niciodată. Mirat ca un copil, o duse repede la el în far, grăbit să o studieze.

- Ce-o fi chestia asta? Se întrebă, întorcând-o pe toate părţile.

- Ce crezi că este? Se auzi o voce subţirică, din interior. Sunt inima mării...

Prinţul, speriat, scăpă scoica din mâini și aceasta i se rostogoli la picioare.

- O scoică vorbitoare! Îngăimă el.

- Chiar așa, zise ea, numele meu e Steluţă... Dar tu...cine eşti?

- Eu? Întrebă el. Nu ştiu... Am uitat.

- Ţi-ai uitat numele? Se minună ea. Asta chiar că e ciudat! Dar atunci cum îţi zice lumea?

- Lumea? Se miră el iarăşi. Nu e nimeni aici...

- În cazul ăsta... într-adevăr... nu prea ai nevoie de nume, spuse ea gânditoare. Eu însă am de gând să te botez... Știi cum îţi voi spune?

Bărbatul îşi înclină capul mirat.

- Singur, spuse scoica.

Şi astfel, prinţul şi micuţa locuitoare a oceanului deveniră buni prieteni și prinseră să depene amintiri. Steluţa îi spunea bărbatului istorii despre locuri îndepărtate pe care ea le străbătuse, purtată de valuri, iar Singur, ce nu părăsise niciodată farul o asculta, captivat, încercând să-şi închipuie toate acele peisaje: prin faţa ochilor lui treceau plaje însorite, nisipuri argintii, copaci cu truchiuri contorsionate ce se iveau din apă şi în sufletu-i se năştea dorinţa de a se preface el însuşi în scoică magică pentru a putea vedea cu proprii ochi acele meleaguri misterioase.

- Eu nu mai îmi amintesc prea multe lucruri, zise el întristat. Dacă îți povestesc despre Far, mă tem că te-aş plictisi....

Seară de seară, cei doi priveau soarele apunând sub cerul prin care pluteau turnurile în care sălăşluiau zeii. Acolo, departe, se afla lumea oamenilor, despre care scoica îi vorbise; prea multe nu ştia despre ea, dar se pare că locuitorii ei, aveau amintiri.

- Şi eu am acum amintiri, zâmbi el, legate de tine şi de lucrurile pe care le-am întrezărit prin ochii tăi. Şi acum înţeleg ce înseamnă fericirea....

- Adevărat..., îl aprobă ea.

- Da şi ştii ce... mi-aş dori să fiu om, să pot călători departe de farul acesta pe care de-o veşnicie îl tot păzesc... Crezi oare că s-ar putea întâmpla asta vreodată?

- Ce tot spui acolo? Se îngrijoră scoica. De ce să pleci? Oamenii sunt făpturi efemere... iar tu nu ai ce căuta printre ei!

Deziluzionat, prinţul nu mai aduse vorba despre acea dorinţă a lui de a călători, apucându-se din nou să culeagă gunoaie aduse de apă.

Și într-o zi, Singur, se hotărî să-i arate scoicii comoara lui cea mai de preț...

- Şi ce-i cu asta? Spuse însă scoica neimpresionată. Nu-i decât o cheie!

- Aşa e, nu se dădu el bătut, dar ştii ce... Uneori, îmi imaginez că această cheie descuie o poartă dincolo de care se află toate minunăţiile lumii şi-atunci simt că într-un fel, toate acele tărâmuri pe care nu le-am văzut decât în vise, îmi aparţin. Mereu mă gândesc la ele și le văd cum se transformă, cum capătă noi străluciri.

Scoica râdea de ideile lui ciudate, părându-i într-un fel rău pentru acel bărbat. Iar anii treceau şi Steluţă îşi pierdea puterile, începând să-şi uite poveştile. Iar în cele din urmă, micuţa prietenă a prinţului se stinse. În zadar, o strigă Singur, mângâindu-i căsuţa acum pustie, căci Steluţă, ca toate fiinţele muritoare, pierise.

- Unde ești? Întrebă el cu uimire. De ce nu-mi răspunzi? 

Nefericitul prinţ nu ştia ce e moartea, aşa că, presupuse că Steluţă se hotărâse să-şi părăsească scoica şi să plece într-una din lungile ei călătorii. Mâhnit, băbatul se hotărî să o aştepte cu răbdare, zicându-şi că Steluţă avea cu siguranţă să se întoarcă într-o zi şi-atunci singurătatea lui va lua sfârşit. Uneori îşi închipuia că mica-i prietenă îi vorbeşte, că îi povesteşte despre alte lumi. Atunci îşi privea obiectele adunate din ocean, imaginându-şi cum arăta lumea de unde venise şi micuţa scoică. Mintea lui construia tot felul de istorii, legate de borcanele sparte şi sticlele murdare cu etichete dezlipite.

Într-o seară, trezindu-se dintr-un vis ciudat, îşi culese obiectele fermecate şi le aruncă în valuri cu furie. Doar scoica nu le împărtăşi soarta... În acel vis, Steluţă îşi luase rămas bun de la el, spunându-i că nu avea niciun rost să o mai aştepte, fiindcă murise.

- Dar asta înseamnă că... voi fi veşnic singur?! Se înspăimântă el.

Acum, cu ochii la oceanul roşiatic, bărbatul îşi strângea la piept singuru-i prieten, cu gândul la lumea oamenilor. Cândva, avea şi el să viziteze acele tărâmuri, şi să vadă de unde veneau sticlele, capetele de undiţă... şi cheia aceea ruginită pe care o studiase cu atâta grijă. Poate că într-o zi își va deschide ochii ca să vadă...  Şi-atunci avea să fie om...

Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.

• Prec
• Mai departe