el se facea luntre si punte si-si scapa tara de nevoie, iara dupa ce-ajunse la batranete, se supusese si el imparatului celui mare si tare, fiindca n-avea incotro. El nu stia cum sa faca, cum sa dreaga, ca sa implineasca voia acelui imparat de a-i trimite pe unul din fiii sai, ca sa-i slujeasca: fiindca n-avea baieti, ci numai trei fete. Dintr-aceasta el sta pe ganduri. Grija lui cea mare era ca sa nu creaza acel imparat ca el este zacas si se indaratniceste a-i trimite vreun fiu, din care pricina sa vina sa-i ia imparatia, iara el cu fetele lui sa moara in ticalosie, in saracie si cu rusine.

Vazand fetele pe tata-sau tot suparat, se luasera si ele de ganduri si nu stiau ce voie sa-i faca ca sa-l mai inveseleasca. Daca vazura si vazura ca nimic nu-i este pe plac, fata cea mare isi lua inima in dinti si-l intreba intr-o zi la masa, ca de ce este suparat:
- Au purtarea noastra nu-ti place? ii zise ea. Au supusii mariei tale sunt rai si artagosi de-ti pricinuiesc atata mahnire? Spune si noua, tata, cine este vipera aceea care nu-ti da pace si-ti otraveste batranetele, si ne fagaduim chiar a ne jertfi daca aceasta va putea sa-ti aline oarecum mahnirile: caci numai tu, tata, esti mangaierea noastra, dupa cum prea bine stii; iara noi niciodata n-am iesit din cuvantul tau.
- De asta, asa este; n-am a ma plange de nimic. Nu mi-ati calcat porunca niciodata. Dara voi, dragele mele, nu puteti sa-mi alinati durerea care-mi patrunde sufletul. Voi sunteti fete, si numai un baiat m-ar scoate din nevoia in care ma aflu.
- Eu nu inteleg, zise fata cea mare, de ce ascunzi de noi izvorul mahnirilor tale, tata; spune, ca eu, iata, sunt gata a-mi da viata pentru tine.
- Ce sa stiti voi face, dragele mele! De cand sunteti pe lumea asta alba, voi ati imblat cu furca, cu acul, cu razboiul: stiti toarce, coase, tese. Numai un viteaz ma poate mantui, care sa stie sa rasuceasca buzduganul, sa manuiasca sabia cu vartute si sa calareasca ca un zmeu-paraleu.
- Oricum, tata, spune-ne si noua, ca doara nu s-o face gaura in cer, daca vom sti si noi ce lucru te amaraste.

Daca vazu imparatul ca-l intetesc fetele cu rugaciunile, zise:
- Iata, copilele mele de ce sunt tot trist. Voi stiti ca nimeni nu s-a putut atinge de imparatia mea, cat am fost tanar, fara sa-si capete alageaua si fara sa se duca rusinat de unde a venit. Acum pardalnicele de batranete mi-au secat toata vartutea; bratul meu e slabanogit, nu mai poate sa invarteasca palosul de sa se cutremure vrajmasul. Soimuleanul meu, pentru care p-aci-p-aci era sa-mi pierz viata pana l-am dobandit, a imbatranit si el; este un rapciugos, abia isi taraie si el viata de azi pe maine. Altadata abia ma aratam inaintea vrajmasului si, sa te tii, parleo! ii sfaraia calcaiele dinaintea fetii mele; dara azi, ce sa va mai spui? voi stiti ca m-am supus celui mai mare si mai tare imparat de pe fata pamantului. Insa la dansul este obiceiul ca toti supusii imparatiei sa-i tramita cate un fiu, sa-i slujeasca zece ani, si eu va am numai pe voi.
- Ma duc eu, tata, zise fata cea mare, si ma voi sili din toate puterile mele sa te multumesc.
- Ma tem sa nu te intorci fara nici o isprava. Cine stie ce incurcatura vei face p-acolo, de sa nu-i mai dea nimeni de capatai, cat hau!
- Tot ce stiu, tata, si ma fagaduiesc, este ca nu te-oi da de rusine.
- Daca este asa, pregateste-te si te du.

Cand auzi fata ca tata-sau ii da voie sa mearga, nu mai putea de bucurie. Punea la cale tot pentru drum; si se intorcea numai intr-un calcai, cand poruncea si aseza lucrurile de calatorie. Isi alese calul cel mai de frunte din grajdurile imparatesti, hainele cele mai mandre si mai bogate si merinde ca sa-i ajunga un an de zile.
Dupa ce tata-sau o vazu gata de plecare, ii dete povetele parintesti de cum sa se poarte, cum sa faca ca sa nu se descopere ca e fata. O invata tot ce trebuia sa stie un viteaz care merge la o asa slujba inalta, si cum sa se fereasca de barfeli si clevete, ca sa nu fie urata si nebagata in seama de ceilalti fii de imparat. Apoi ii zise:
- Pasa cu Dumnezeu, fiica mea, si adu-ti aminte de invataturile mele.

Fata iesi din curte ca fulgerul, n-o mai tinea pamantul de bucurie, intr-o clipa nu se mai vazu. Si daca n-ar fi stat mai incolo sa-si astepte boierii si carale cu merinde, acestea s-ar fi pierdut, fiindca nu puteau sa se tina dupa dansa.
Imparatul ii iesi pe de alta parte inainte, mai la marginea imparatiei, fara sa stie ea; aseza indata un pod de arama, se facu un lup si se ascunse sub pod. Cand era sa treaca fiica-sa, deodata iesi de subt acel pod, cu dintii ranjiti si clantanind de te lua groaza; se uita drept la dansa cu niste ochi cari stralucea ca doua faclii, si se repezi la ea ca sa o sfasie. Fata, care inghetase sangele in ea de frica, isi pierduse cumpatul si, daca calul nu facea o saritura la o parte, lupul infigea ghearele intr-insa; ea o lua la sanatoasa inapoi. Tata-sau, care se intorsese inaintea ei, iesi sa o intampine, si-i zise:
- Nu-ti spuneam eu, fata mea, ca nu toate mustele fac miere?
- Asa este, tata, dara eu n-am stiut ca, ducandu-ma sa slujesc unui imparat, am sa ma lupt si cu fiare salbatice si turbate.
- Daca asa este, zise imparatul, sezi acasa de-ti vezi de fuse si mosoare, si Dumnezeu sa aiba mila de mine, ca sa nu ma lase a muri rusinat.

Nu trecu mult si se ceru si fata cea mijlocie sa se duca si dansa, si se lega ca ea isi va pune puterile cum sa-si sfarseasca cu bine slujba ce lua asupra-si.
Dupa multe rugaciuni si fagaduieli, se indupleca tata-sau si o lasa si pe dansa sa se duca; dara pati si ea ca soru-sa cea mare, si intampinand-o tata-sau, cand se intorcea, ii zise:
- Ei, fata mea, nu ti-am spus eu ca nu se mananca tot ceea ce zboara?
- Adevarat este, tata, asa mi-ai zis: dara prea era grozav acel lup. Unde deschisese o gura mare de se ma imbuce dintr-o data, si unde se uita cu niste ochi din cari parca ieseau niste sageti de ma sagetau la inima!
- Sezi acasa dar, ii raspunse imparatul, de vezi de coada maturei si de zarzavaturile de la bucatarie.
Mai trecu ce mai trecu, si iata ca si fata cea mica zise tatalui sau, intr-o zi, cand sedeau la masa:
- Tata, lasa-ma si pe mine sa fac o cercare: lasa-ma, rogu-te, sa ma duc si eu sa-mi incerc norocul.
- Deoarece surorile tale cele mai mari n-au putut-o scoate la capatai, ma mir cum iti mai vine sa vorbesti de tine, care nu stii nici cum se mananca mamaliga.
Si se cerca in tot felul sa-i taie pofta de plecare, dar in zadar.
- Pentru dragostea ta, tata, mai zise ea, voi face pe dracul in patru, numai sa izbutesc; insa daca Dumnezeu imi va sta impotriva, ma voi intoarce iarasi la tine, si fara sa ma rusinez.

Se mai impotrivi tata-sau, se mai codi, dara fiie-sa il birui cu rugaciunile. La urma de tot, zise imparatul:
- Daca este asa, iata iti dau si tie voie, sa vedem ce procopseala ai sa-mi faci. Ce-as mai rade sa te vaz intorcandu-te cu nasul in jos!
- Vei rade, tata, cum ai ras si de surorile mele, fara cu toate astea sa le scaza cinstea.
Fata imparatului, daca vazu ca tata-sau ii dete voie, se gandi mai intai pe care din boierii mai batrani sa ia de povatuitor. Si pana una-alta, ea isi aduse aminte de vitejiile tatalui sau din tinerete si de calul sau. Se duse deci la grajd ca sa-si aleaga si ea un cal. Se uita la unul, se uita la altul, se uita la toti caii din grajduri, si de nici unul nu i se prindeau ochii, desi erau armasarii si caii cei mai buni din toata imparatia. In cele mai de pe urma dete si peste calul tatalui sau din tinerete, rapciugos, bubos si zacand pe coaste. Cum il vazu, se uita la el cu mila si parca nu se indura sa se departeze de dansul.
Calul, daca vazu asa, ii zise:
Se vede ca pentru iubirea ce ai catre imparatul, stapana, te uiti asa de gales la mine. Ce pui de voinic era in tineretele lui! Multe izbanzi am mai facut noi amandoi! Dara de cand am imbatranit, nici pe mine n-a mai incalecat altul. Si daca ma vezi asa de jigarit, este ca n-are cine sa ma hraneasca ca el. Astazi, uite, de m-ar ingriji cineva cum sa-mi priiasca mie, in zece zile m-as face de nu m-as da pe zece ca d-alde astia.
Atunci, fata zise:
- Si cum trebuie sa te ingrijeasca?
- Sa ma spele in toate zilele cu apa neinceputa, sa-mi dea orzul fiert in lapte dulce ca sa-l pot roade, si pe fiecare zi o banita de jaratec.
- Cand as sti ca-mi vei fi de ajutor sa sfarsesc ce am pus de gand, mai-mai ca as face asa precum zici tu!
- Stapana, zise calul, fa cercarea asta si nu te vei cai.

Calul era nazdravan. Fata imparatului ingriji de cal tocmai precum ii zise el.
La a zecea zi, unde se scutura odata calul, si se facu frumos, gras ca un pepene si sprinten ca o caprioara. Apoi, uitandu-se vesel la fata imparatului, zise:
- Sa-ti dea Dumnezeu noroc si izbanda, stapana mea, ca m-ai ingrijit si m-ai facut sa mai fiu odata pe lume cum doream. Spune-mi tu care este pasul tau, si porunceste-mi ce trebuie sa fac.
- Eu voi sa merg la imparatul cel mare si tare, vecinul nostru, ca sa-i slujesc, si-mi trebuie pe cineva care sa ma povatuiasca. Spune-mi pe care din boieri sa aleg?
- Daca vei merge cu mine, ii zise calul, habar sa n-ai; nu-ti trebuie pe nimeni. Te voi sluji, cum am slujit si pe tata-tau. Numai sa m-asculti.
- Daca este asa, de azi in trei zile plecam.
- Si chiar acum daca poruncesti, ii raspunse calul.

Fata imparatului, cum auzi aceasta, puse toate alea la cale pentru drum. Isi lua niste haine curate, dara fara podoabe, nitele merinde si ceva bani de cheltuiala, incaleca calul si, venind inaintea tatalui sau, ii zise:
- Ramai cu Dumnezeu, tata, si sa te gasesc sanatos!
- Cale buna, fata mea, ii zise tata-sau. Toate ca toate, numai povetele ce ti-am dat sa nu le uiti niciodata. Si la orice nevoie mintea ta sa fie pironita la Dumnezeu, de unde ne vine tot binele si tot ajutorul.
Dupa ce se fagadui ca asa va face, fata porni.

Ca si celelalte fete, tata-sau dete pe de alta parte si-i iesi inainte, aseza iarasi podul de arama si astepta acolo.
Pe drum, calul spuse fetei cu ce tertipuri imbla tata-sau sa-i incerce barbatia, si o povatui ce sa faca ca sa scape cu fata curata. Ajungand la pod, unde se napusti asupra ei un lup cu niste ochi turbati si zgaiti de baga fiori in oase, cu o gura mare si cu o limba ca de dihanie turbata, cu coltii ranjiti si clantanind de pare ca nu mancase de o luna de zile; si cand sa infiga ghiarele sale cele sfasiitoare, fata dete calcaie calului, si unde se rapezi asupra lupului cu palosul in mana de sa-l faca mici farami si, daca nu se da in laturi lupul, in doua il facea cu palosul; caci ea nu glumea, fiindca-si pusese credinta in Dumnezeu, si dorea ca vrand-nevrand sa implineasca slujba ce si-o luase asupra.
Ea trecu podul mandra ca un voinic. Tata-sau se mira de vitejia ei si, dand pe de alta parte, iesi mult inaintea ei, aseza un pod de argint, se facu un leu si acolo o astepta.

Calul spuse fetei peste ce o sa dea si o invata cum sa faca sa scape si de asta ispita. Cum ajunse fata la podul de argint, unde ii iesi leul inainte cu gura cascata, de sa o imbuce cu cal cu tot, cu niste colti ca cei de fildes si cu niste ghiare ca secerile si racnea de se cutremurau codrii, si campiele vuiau de-ti lua auzul. Numai uitanduse cineva la capul lui cel cat banita si la coama aia ce sta radicata in sus si zbarlita, ar fi inghetat de frica. Dara fata imparatului, imbarbatata de cal, se napusti odata intrinsul cu sabia goala in mana, incat daca nu fugea leul sub pod, in patru il facea. Atunci trecu podul, multumind lui Dumnezeu si nestiind ce o mai astepta.
Fata imparatului, care nu iesise din casa de cand o facuse ma-sa, se mira si sta in loc uimita, vazand frumusetile campului. Aci ii venea sa descalece ca sa adune cate un manunchi de flori din multimea aia ce acoperea vaile si dealurile, flori de cari nu mai vazuse ea; aci ii venea sa se dea la umbra sub cate un copaci nalt si stufos, in care miile de paseri cantau fel de fel de cantece, asa de duioase, de erau in stare sa te adoarma; si aci in urma sa se duca la cate un sipot de apa limpede ca lacrima ce izvora din cate un colt de piatra din coastele dealurilor; susurul acestor izvoare o facea sa se uite gales la ele si-i placea sa le vaza curgerea lor cea serpuita ce aluneca pe pamant, incungiurate de multime de floricele si verdeata de primavara. Dara la toate astea calul o imbarbata si-i da ghes sa mearga inainte si sa-si cate de drum. El ii spunea ca voinicii nu se uita la d-alde astea, decat dupa ce duc trebile la capat bun. Ii mai spuse ca are sa mai dea de o cursa pe care io intindea tata-sau, si o si invata cum sa faca sa iasa si de asta data biruitoare.

Fata asculta cu toate urechile si facu precum o invata calul, fiindca vazu ea ca toate invataturile lui ii iese inde bine, si din cuvantul lui nu se abatea.
Tata-sau, ca si de la rand, dete pe de alta parte si-i iesi inainte, aseza un pod de aur, se facu un balaur mare cu douasprezece capete si se ascunse sub acel pod.
Cand fu ca sa treaca fata pe acolo, unde ii iesi inainte balaurul plesnind din coada si incolacindu-se; din gurile lui iesea vapaie de foc, si limbile ii jucau ca niste sageti arzatoare; cum il vazu fata ca este asa de grozav, niste racori o apucara si i se facu parul maciuca de frica. Calul daca simti ca fata se pierde cu firea, o imbarbata iarasi si-i aduse aminte ce o invatase sa faca; iara fata imparatului, dupa ce mai prinse nitica inima, stranse fraul calului cu mana stanga, ii dete calcaie si, cu palosul in dreapta, se repezi asupra acelui balaur.

Un ceas tinu lupta. Calul o potrivea cum sa vina tot cam la o parte ca sa-i reteze vreun cap, dara vrajmasul se pazea si el destul de bine. In cele mai de pe urma, izbuti fata sa raneasca pe balaur. Atunci, dandu-se el de trei ori peste cap, se facu om.
Fetei nu-i venea sa creaza ochilor cand vazu pe tata-sau inaintea ei, iara el, luand-o in brate si sarutand-o pe frunte, ii zise:
- Vaz ca tu esti voinica, fata mea, si bine ai facut de ti-ai luat calul asta, caci fara dansul te-ai fi intors si tu ca si surorile tale. Am buna nadejde sa ispravesti cu bine slujba cu care te-ai insarcinat de bunavoie. Numai adu-ti aminte de povetele mele si sa nu iesi din cuvantul calului ce ti-ai ales. Sa ne vedem sanatosi!
- Sa te auza Dumnezeu, tata, ii raspunse fata, si sa te gasesc sanatos.
Apoi, sarutand mana tatalui sau, se despartira.
Dupa ce merse cale lunga, departata, ajunse la niste munti mari si inalti. Intre munti intalni doi zmei ce se luptau de noua ani si nu puteau sa se dovedeasca unul pe altul. Lupta era pe moarte ori pe viata. Cum o vazura ei, crezand ca este un voinic, unul ii zise:
- Fat-Frumos, Fat-Frumos, vino de taie pe ast dusman al meu, ca ti-oi cadea si eu vreodata bun la ceva.
Iar cellalt zise si el:
- Fat-Frumos, Fat-Frumos, vino de ma scapa pe mine de idolul asta de vrajmas, si-ti voi da un telegar fara splina, care se numeste Galben-de-soare.

Fata intreba pe cal, pe care din amandoi sa scape; iara calul ii zise sa scape pe cel ce-i fagaduise sa-i dea pe Galben-de-soare, ca este un cal mai harnic decat dansul, fiindu-i frate mai tanar. Atunci unde se repezi fata la zmeul cellalt cu palosul, si dintr-o lovitura il facu in doua bucati!
Zmeul, daca se vazu scapat, imbratisa pe mantuitorul sau si-i multumi, apoi mersera acasa la dansul ca sa dea lui Fat-Frumos pe Galben-de-soare, dupa cum se fagaduise. Muma zmeului nu mai putea de bucurie cand vazu pe fiu-sau teafar si nu mai stia ce sa faca ca sa multumeasca lui Fat-Frumos ca-i scapase copilul de la moarte.

Fata imparatului arata dorinta ce are de a se odihni de osteneala drumului ce facuse. Ii dara o camara si o lasara singura. Ea, prefacandu-se ca voieste sa ingrijeasca de cal, il intreba daca are sa i se intample ceva; si calul ii spuse ce are sa faca.
Muma zmeului precepu ca aci la mijloc se joaca vreo dracie. Ea spuse fiului sau ca voinicul ce-l scapase de primejdie trebuie sa fie fata si ca o asemenea fata viteaza ar fi numai buna sa o ia el de sotie. Fiul sau zicea ca o data cu capul nu putea el crede una ca asta, fiindca nu se putea ca o mana femeiasca sa rasuceasca palosul asa de bine cum facea Fat-Frumos. Atunci muma zmeului zise ca are sa faca cercare. Pentru aceasta puse seara la capul fiecaruia din ei cate un manunchi de flori: la care se vor vesteji florile, acela este barbat, si la care va ramanea verzi, este femeie.

Fata imparatului, dupa povata calului, s-a sculat peste noapte cam despre ziua, cand somnul este mai dulce, si pas, pas, in varful degetelor, intra in camara zmeului, ii puse manunchiul sau de flori, lua pe al lui si, punandu-l la capul patului sau, se culca si dormi dusa.
Dimineata, cum se scula zmeoaica, se duse intr-un suflet la fiul sau si vazu florile vestede. Dupa ce se scula si fata imparatului, merse si la dansa si, vazand ca si ale ei se vestejise, tot nu crezu ca este voinic. Ea zicea fiului sau ca nu se putea sa fie barbat, fiindca vorba ii curgea din gura ca mierea, boiul ii era asa de gingas, incat iti venea sa o bei intr-o bardacuta de apa, perisorul suptire si stufos ii cadea pe umeri, in unde, fata-i are pe vino-ncoace; ochii aia marii, frumosi si vioi de te baga in boale, manusita aia micuta si piciorusul ca de zana, si in sfarsit totul nu putea sa fie decat de fata, macar ca se ascundea sub toalele cele voinicesti. Apoi hotarara sa mai faca o incercare.
Dupa ce-si dara buna dimineata, dupa obicei, zmeul lua pe fata si mersera in gradina. Aci, zmeul ii arata toate felurile de flori ce avea, si o imbia si pe dansa sa le miroase. Fata imparatului isi aduse aminte de povetele calului si, cunoscand viclenia, zise cam rastit ca de ce l-a adus in gradina de dimineata ca pe o femeie sa-i laude florile cu niste vorbe seci, pe cand ar fi trebuit sa mearga mai intai la grajduri sa vaza cum se ingrijeste p-acolo de cai.

Auzind acestea, zmeul spuse ma-sei, dara ea nici acum nu putea sa creaza ca este baiat. In cele mai de pe urma, zmeoaica se vorbi cu fiul sau sa mai faca o-ncercare; zise fiului sau sa duca pe Fat-Frumos in camara cu armele, sa-l imbie sa-si aleaga ceva de acolo si, de va alege vreo arma din cele impodobite cu nestimate, sa stie de buna-seama ca ea este fata.
Dupa pranz, zmeul duse pe Fat-Frumos in camara cu armele. Aci erau randuite cu mestesug tot felul de arme: unele impodobite cu nestimate, altele numai asa, fara podoabe. Fata imparatului, dupa ce se uita si cerceta mai toate armele, isi alese o sabie cam ruginita, dara cu fierul ce se incovoia de se facea covrig. Apoi spuse zmeului si mumei sale ca a doua zi vrea sa plece.
Cand auzi muma zmeului ce fel de arma isi alese, se da de ceasul mortii ca nu putea descoperi adevarul. Ea spuse fiului sau ca, desi pare ca este baiat dupa apucaturile lui, dara este fata, si inca de cele mai prefacute.
Daca vazu ca n-are incotro, mersera la grajd si-i dedera pe Galben-de-soare. Si dupa ce-si lua ramas bun, fata imparatului isi cata de drum.
Inca pe cale fiind si silind sa ajunga, calul zise fetei:
- Stapana, pana acum m-ai ascultat la orice ti-am zis, si toate ti-au mers bine. Asculta-ma si de asta data si nu vei gresi. Eu sunt batran de aci inainte; si mi-e sa nu poticnesc. Ia pe frate-meu Galben-de-soare si fa calatoria mai departe cu el. Incredete lui cum te-ai increzut in mine si nu te vei cai. El este mai tanar decat mine si mai sprinten, si te va invata ca si mine ce sa faci la vreme de nevoie.
- Este adevarat ca am izbutit ori de cate ori te-am ascultat. Si daca n-as sti cat ai fost de credincios tatalui meu, de asta data nu te-as asculta. Ma voi increde insa fratelui tau ca si tie, dupa ce-mi va dovedi ca-mi vrea binele.
- Increde-te, stapana, zise Galben-de-soare, caci voi fi mandru sa incalece pe mine o viteaza ca tine, si apoi ma voi sili ca sa nu mai simti lipsa fratelui meu, fiindca voi sa-l scutesc si pe dansul, sarmanul, ca e batran, de necazurile si primejdiile calatoriei ce vei sa faci, pentru ca, trebuie sa stii, peste multe nevoi ai sa dai si multe primejdii ai sa intalnesti. Dara cu vrerea lui Dumnezeu si de ma vei asculta, pe toate ai sa le biruiesti si sa le scoti la capat bun.

Fata imparatului incaleca apoi pe Galben-de-soare si se desparti de calul ei, lacrimand. Mersera, mersera, cale lunga, departata, cand fata imparatului zari o cosita de aur. Opri calul si-l intreba daca este bine sa o ia, ori s-o lase locului. Calul ii raspunse:
- De o vei lua, te vei cai; de nu o vei lua, iarasi te vei cai; dara mai bine este sa o iei.
Fata o lua, o baga in san si pleca inainte.
Trecura dealuri, trecura munti si vai, lasara in urma paduri dese si verzi, campii cu flori de cari nu mai vazuse fata, izvoare cu ape limpezi si reci, si ajunsera la curtea imparatului celui mare si tare.
Ceilalti fii de imparati cari slujeau acolo ii iesira inainte si o intampinara. Ei nu se puteau dezlipi de dansa, caci si vorba-i si fata ii erau cu lipici.

A doua zi se infatisa la imparatul si spuse pentru ce a venit. Imparatul nu mai putea de bucurie ca-i sosise asa voinic chipes si dragalas. Ii placeau prea mult raspunsurile ce primea la intrebarile lui, se vedea cat de colo ca vorbea cu intelepciune si supunere. Vazand imparatul un tanar asa de cu minte, prinse dragoste de el si-l lua pe langa dansul.
Fata de imparat nu se putu imprieteni cu toti ceilalti fii de imparati, fiindca cei mai multi erau nazurosi, tembeli si desucheati; iara ei prinsesera pizma pe dansa pentru aceasta; si, pentru ca vazuse ca imparatul o lua in nume de bine, ii purtau sambetele.
Intr-una din zile ea isi gati bucate singura si sedea la masa, cand doi din ceilalti fii de imparati venira sa o vaza. Sezura deci cu toti si mancara. Atat de mult placura acestor fii de imparati bucatele, incat isi lingeau si degetele cand mancau. O laudara pentru mestesugul de a face bucatele si zisera ca de cand sunt ei, nu mai mancasera asa bucate bune.

Cum se intalnira acestia cu ceilalti fii de imparati, le spusera ca au fost la masa la fiul de imparat venit de curand, ca au mancat cum nici imparatul nu mananca si ca bucatele au fost gatite de dansul.
Atunci toti fiii de imparati se alegara de dansa sa le gateasca intr-o zi ea bucatele. Si iata ca tocmai in ziua aceea bucatarii curtii se imbatasera, sau nu stiu ce facusera, ca nici focul nu era facut pe vatra. Si asa, rugata fiind cu staruinta, se apuca si ea de gati niste bucate infricosate. Cand le aduse pe masa la imparatul, acesta nu se putea satura mancand. Iara daca chema pe bucatar si-i dede porunca ca tot astfel de bucate sa-i gateasca, el spuse cine a gatit in ziua aceea. Imparatul ramase pe ganduri.
Apoi venira si ceilalti fii de imparati si spuse imparatului ca fiul imparatului de curand venit s-ar fi laudat la un chef ce au facut cu totii, ca stie unde este Ileana Simziana, cosita de aur, campul inverzeste, florile-nfloreste, si ca are o cosita din cosita ei. Cum auzi imparatul aceasta, porunci sa-l cheme si indata ii zise:
- Tu ai stiut de Ileana Simziana si mie nu mi-ai spus nimic, macar ca ti-am aratat dragoste si te-am cinstit mai mult decat pe ceilalti.
Dupa ce ceru si vazu cosita de par, ii zise:
- Porunca imparateasca sa stii ca ai sa-mi aduci pe stapana acestei cosite; caci de nu, unde-ti stau talpele iti va sta si capul.
Biata fata de imparat se cerca sa zica si ea ceva, dara imparatul ii taia cuvantul. Apoi se duse de spuse calului cele ce se intamplara. Calul ii zise:
- Nu te speria, stapana. Asta-noapte chiar frate-meu mi-a adus raspuns ca pe stapana cositei a furat-o un zmeu; ca ea nu voieste nici in ruptul capului sa-l iubeasca pana nu-i va aduce herghelia ei de iepe; si ca zmeul isi bate capul cum sa-i implineasca dorinta. Ea este acum in smarcurile marilor. Du-te la imparatul sa-ti dea douazeci de corabii, si ia marfa de cea mai frumoasa de pune intr-insele.
Fata de imparat nu astepta sa-i zica de doua ori, si se duse drept la imparatul:
- Sa traiesti, luminate imparate, si sa-ti fie fata cinstita. Am venit sa-ti spun ca slujba cu care m-ai insarcinat o voi implini-o, daca-mi vei da douazeci de corabii si bani ca sa cumpar marfa cea mai frumoasa si mai scumpa ca sa pun intr-insele.
- Sa se faca asa precum zici tu, numai sa-mi aduci pe Ileana Simziana, ii raspunse imparatul.

Cum se gatira corabiile, le incarcara cu marfa si fata de imparat impreuna cu Galben-de-soare intra in cea mai frumoasa si plecara. Nici vanturi, nici valurile marii nu putura sa le stea impotriva si, dupa o calatorie de cateva saptamani, ajunsera la smarcurile marilor. Acolo statura. Fata imparatului si cu Galben-de-soare iesira la uscat si imblau pe tarmuri; insa cand iesira, luara din corabie o pareche de conduri cusuti numai cu fir si impodobiti cu pietre nestemate. Tot imbland pe aci, zarira niste palaturi cari se invarteau dupa soare, si o luara intr-acolo. In cale se intalnira cu trei roabe de ale zmeului, cari pazeau pe Ileana Simziana. Cum vazura ele condurii, li se scurgeau ochii dupa dansii; iara fata imparatului le spuse ca este un negutator care a ratacit drumul pe mare.
Intorcandu-se roabele, spuse doamnei lor cele ce vazusera; iara ea zarise de pe fereastra pe negutatorul; de cum il ochi, incepu sa-i tacaie inima, fara sa stie de ce; si era buna bucuroasa de a putea sa scape de zmeu, mai cu seama ca nu era atunci acolo, fiindca-l tramisese ca sa-i aduca herghelia ei cu iepele.

Dupa ce asculta cele ce-i spuse roabele, se duse la negutator, care astepta la poarta, ca sa vaza si ea condurii; dara dupa ce auzi de la negutator ca are in corabie marfa si mai scumpa si mai frumoasa, se indupleca de rugaciunile negutatorului si pofti sa mearga sa-i vaza marfa; ajungand la corabie si tot alegand la marfa, nu bagase de seama ca lopatarii departasera corabia de la uscat, si dand Dumnezeu un vant bun, corabiile mergeau ca sageata; cand se pomeni in mijlocul marii, Ileana Simziana se prefacu ca-i pare rau si prinse a certa pe negutator ca o inselase, iara-n sufletul ei ruga pe Dumnezeu sa-i ajute a scapa de iazma de zmeu.
Ajunsera cu norocire la tarm, cand, ce sa vezi! dracoaica de muma zmeului, cum auzi de la roabe ca pe Ileana Simziana o furase un negutator si fugea cu dansa cu corabiile, se lua dupa ei; si ajungand la tarm, o vazura venind dupa dansii ca o leoaica, cu o falca in cer si una in pamant si aruncand vapaie din gura ei ca dintr-un cuptor.

Cum o vazu Ileana Simziana, intelese ca e zgripturoaica de muma a zmeului, spuse negutatorul, cu care era calare pe Galben-de-soare, si incepu a plange cu foc.
Fata imparatului intreba pe Galben-de-soare ce sa faca, ca o dogoreste vapaia ce iese din gura zmeoaicei, iara Galben-de-soare ii raspunse:
- Baga mana in urechea mea cea stanga, de scoate gresia ce este acolo, si o arunca inapoi.
Asa facu fata imparatului. Apoi o luara iute la picior, pe cand in urma lor se nalta deodata un munte de piatra care atingea cerul.
Muma zmeului facu ce facu si trecu muntele, catarandu-se din colt in colt, si, sa te tii dupa dansii! Vazand Ileana Simziana ca iara era sa-i ajunga, spuse negutatorului; iara acesta, dupa ce se intelese cu calul, scoase din urechea lui cea dreapta o perie si o arunca inapoi. Indata se facu o padure mare si deasa, de nu putea sa treaca prin ea nici pui de fiara.
Muma zmeului roase din copaci, se agata de ramure, sari din varf in varf, se strecura, si tot dupa dansii, alergand ca un vartej! Daca vazura ca si de asta data imbla sa-i ajunga, fata imparatului intreba iara pe cal ce sa faca, si acesta ii zise sa ia inelul de logodna ce se afla in degetul Ileanei Simzianei si sa-l arunce inapoi. Cum arunca inelul, se facu un zid de cremene pana la cer.

Muma zmeului, daca vazu ca nu se poate urca pe dansul si sa treaca dincolo, nici sa roaza din acest zid, nu mai putea de ciuda, si cum era de catranita si amarata, se urca si ajunse cu gura la gaura ce lasase inelul sa ramana, si sufla vapaie din gura ei cea spurcata cale de trei ceasuri ca sa-i ajunga si sa-i parjoleasca, dara ei se asezara jos la radacina zidului si nu le pasa nimic de focul zmeoaicei.
Zmeoaica sufla ce sufla si daca vazu ca nu poate sa-i prapadeasca, nici sa puna mana pe dansii, plesni fierea intr-insa de necaz, cazu si crapa ca necuratul; iara ei asteptara pana sa moara bine, apoi negutatorul baga degetul in gaura inelului, dupa cum il invatase Galben-de-soare, si zidul pieri ca si cum n-ar mai fi fost si-i ramase inelul in deget. Dupa ce se uitara la starvul zmeoaicei si facura haz de dansul, il lasara corbilor si pornira mai departe si mersera si mersera, pana ce ajunse la curtea imparateasca.
Ajungand, se infatisa la imparatul; acesta priimi cu multa cinste pe Ileana Simziana. El nu mai putea de bucurie, si se indragosti de dansa de cum o vazu. Iara Ileana Simziana se caina si se intrista in sufletul ei ca n-avea triste. Cum se poate, zicea ea, sa ajunga pe mainile unora si altora, pe cari nu putea sa-i vaza de urati ce-i erau. Inima si ochii ei era tot la Fatul-Frumos care o scapase din mana zmeului.

Cand insa o sili imparatul ca sa se cunune cu el, ea ii zise:
- Luminate imparate, sa-ti stapanesti imparatia cu norocire; dara eu nu ma pot marita pana nu mi s-o aduce herghelia de iepe, cu armasarul ei cu tot.
Auzind astfel imparatul, chema indata pe fata de imparat si-i zise:
- Sa te duci sa-mi aduci herghelia de iepe, cu armasarul ei cu tot, a iubietei mele; caci de nu, unde-ti stau picioarele, iti va sta si capul!
- Preamarite imparate! m-ai insarcinat cu o slujba care abia am savarsit-o, fiindu-mi capul in joc. Ai la curtea mariei-tale atati viteji fii de imparati; si fiindca toti te tin de om drept si cu frica lui Dumnezeu, eu socotesc ca ar fi cu dreptul ca sa dai la altul aceasta slujba. Ce ma stiu eu face, si de unde sa-ti aduc eu herghelia ce-mi poruncesti?
- Nu stiu eu. Din pamant, din iarba verde, sa te duci sa-mi aduci herghelia, si sa nu indraznesti a mai zice nici o vorba macar.
Atunci fata imparatului se inchina si iesi. Ea se duse de spuse lui Galbendesoare ceea ce i se poruncise. Iara calul ii raspunse:
- Du-te de cauta noua piei de bivol, sa le catranesti si sa le asezi bine pe mine. Nu te teme, ca, cu ajutorul lui Dumnezeu, vei scoate-o la capatai bun si slujba cu care te-a impovarat imparatul. Dara trebuie sa stii ca cu amar are sa-i vina si lui, la urma urmelor, pentru faptele sale.
Fata imparatului facu precum ii zisese calul si pornira amandoi. Dupa o cale lunga si grea, ajunsera pe taramul unde pasteau iepele. Acolo se intalni cu zmeul care furase pe Ileana Simziana, ratacind ca un bezmetic si nestiind cum sa faca ca sa aduca herghelia. Ii spuse ca Ileana nu mai este a lui si ca ma-sa crapase de necaz, pentru ca nu putuse sa-i scape de la rapitor pe iubita lui.

Auzind zmeul aceasta, se facu foc si para de manie, se turbura de necaz si nu mai vedea inaintea ochilor. Apoi, dupa ce intelese ca are a face tocmai cu rapitorul iubitei sale, isi pierdu cumpatul de suparare si amaraciune; si racnind ca un leu, se lua la lupta cu fata imparatului, care isi tinea firea si pe care o imbarbata calul. Pe fata imparatului o ferea calul de loviturile zmeului; caci, cand vedea ca radica sabia sa dea, odata se radica mai sus decat zmeul, si el da in vant; iara cand aducea fata palosul, calul se lasa rapede asupra calului zmeului si ea da in carne vie. Dupa ce se luptara de credeai ca a sa se scufunde pamantul subt ei, nu stiu cum ii veni bine fetei imparatului, aduse palosul cam piezis si-i reteza capul. Apoi, lasandu-i starvul ciorilor si cotofenilor, se dusera pana ajunsera la locul unde se afla herghelia.
Aci, calul zise fetei de imparat sa se urce ea intr-un pom ce era acolo, si sa priveasca la lupta lor. Dupa ce se urca fata in pom, necheza Galben-de-soare de trei ori si toata herghelia de iepe se aduna imprejurul lui. Apoi deodata se arata si armasarul iepelor, plin de spune si sforaind de manie. Si vazand pe Galben-de-soare in mijlocul iepelor, se rapezi la dansul cu turbare si se incinse o lupta sa te fereasca Dumnezeu! Cand se da armasarul la Galben-de-soare, musca din pieile de bivol; iara cand se da acesta la armasar, musca din carne vie, si se batura, si se batura pana ce armasarul, sfasiat, hartanit de sus pana jos si plin de sange, fu razbit si biruit; iara Galbendesoare scapase teafar, fiindca se hartanise pieile de bivol. Atunci se dete fata jos din pom, incaleca si luara herghelia, manand-o de dinapoi; iara armasarul abia se tara dupa dansa.
Dupa ce baga herghelia in curtea imparatului, se duse de-l instiinta. Atunci iesi Ileana Simziana si le chema pe nume. Armasarul, cum ii auzi glasul, indata se scutura si se facu ca intai, fara sa se cunoasca semn de rane pe el.

Ileana Simziana zise imparatului sa puna pe cineva sa-i mulga iepele, ca sa se imbaieze amandoi. Dar cine putea sa se apropie de ele? ca azvarleau din copite dezvanta unde loveau. Daca nimeni nu putu, imparatul porunci iarasi fetei de imparat sa le mulga.
Fata imparatului, cu inima zdrobita de mahnire si obida ca tot pe dansa o punea la lucrurile cele mai grele, si fiind curata in cugetul ei, se ruga lui Dumnezeu cu credinta ca sa o ajute sa sfarseasca cu bine si slujba aceasta. Si unde incepu o ploaie dalea de parea ca toarna cu galeata, si indata ajunse apa pana la genunchile iepelor, apoi dete un inghet de nu se mai puteau misca din loc. Vazand minunea aceasta, fata imparatului mai intai multumi lui Dumnezeu pentru ajutorul ce-i dete, apoi se puse de mulse iepele.
Imparatul se topea de dragoste pentru Ileana Simziana si se uita la dansa ca la un cires copt; dara ea nici nu-l baga in seama, ci tot da, zi dupa zi, cu fel de fel de vorbe, a se cununa. In cele de pe urma, ii zise:
- Vaz, luminate imparate, ca tot ce am cerut mi s-a implinit. Un lucru ne mai trebuie, si apoi sa stii ca ne vom cununa.
- Porumbita mea, ii raspunse imparatul, imparatia mea si eu suntem supusi ascultatori ai poruncilor tale. Cere ce mai ai de cerut cu un ceas mai curand, ca iata ma sfarsesc de dragoste pentru tine. Am ajuns ca un nauc, visez destept, nu mai stiu ce fac, cand ma uit la ochii tai cei frumosi si tanjitori.
-Daca este asa, mai zise Ileana Simziana, sa-mi aduci vasul cu botez care se pastreaza intr-o bisericuta de peste apa Iordanului, si atunci ne vom cununa.
Cum auzi imparatul aceasta, chema iarasi pe fata imparatului si-i porunci sa faca ce o face si cum va sti ea, sa-i aduca ceea ce poruncise Ileana Simziana.
Fata de imparat cum auzi, se duse de spuse lui Galben-de-soare, si el ii raspunse:
- Aceasta este cea din urma si mai grea slujba ce mai ai sa faci. Aibi insa nadejde in Dumnezeu, stapana, caci si imparatului i s-a implinit.
Se gatira si plecara.

Calul stia de toate astea, caci nu era el nazdravan de florile marului.
El spuse fetei imparatului zicand:
- Acel vas cu botez se afla pe o masa in mijlocul unei bisericute si-l pazesc niste calugarite. Ele nu dorm nici zi, nici noapte. Din cand in cand insa un pustnic vine pe la ele de le povatuieste cele sfinte pentru Domnul. Cand sunt la ascultare de le invata pustnicul, ramane numai una de panda. De am putea nemeri la vremea aceea, tocmai bine ar fi; de nu, cine stie cat avem a zabavi, caci altfel nu e chip.
Se dusera deci, trecura apa Iordanului si ajunsera la acea bisericuta. Noroc ca tocmai atunci sosise pustnicul si chemase pe toate calugaritele la ascultare. Numai una ramasese de paza; si aceasta, obosita fiind de sederea indelungata, o prinse somnul. Ca sa nu se intample insa cine stie ce, ea se culca pe pragul usei, cu gand ca no sa poata nimeni intra fara sa simta ea.
Galben-de-soare povatui pe fata de imparat cum sa faca sa puna mana pe vasul cu botez. Fata se duse binisor, se strecura pe langa zid si, pas-pas, in varful degetelor, pana la usa. Aci odata sari ca o pisica de usure peste prag, de nici nu atinse pe calugarita pe care o furase somnul; si, punand mana pe vas, iesi cum a intrat, incaleca pe cal si pe ici ti-e drumul!

Calugarita simti, sari in sus si, vazand ca lipseste vasul, incepu a se boci de ti se rupea rarunchii de mila. Indata se adunara calugaritele si se vaicareau de focul ce le ajunsese. Pustnicul, daca vazu ca s-a spalat pe maini de vasul cu botez, cata catre fata de imparat cum zbura cu Galben-de-soare si, radicand mainile in sus si ingenunchind, o blestema zicand:
- Doamne, Doamne sfinte! fa ca nelegiuitul care a cutezat sa puna mana lui pangarita pe sfantul vas cu botez sa se faca muiere, de va fi barbat; iara de va fi muiere, sa se faca barbat!
Si indata rugaciunea pustnicului se asculta. Fata imparatului se facu un flacau deti era draga lumea sa te uiti la el.
Cum ajunse la imparatul, se mira si nu stia ce sa creaza ochilor sai, bagand de seama ca se schimbase; lui i se parea ca nu mai este cum era la plecare, ci ca acum e mai chipos si mai semet. Cum dete vasul, zise:
- Marite imparate, ti-am facu slujbele cu cari m-ai insarcinat. Socotesc ca acum am sfarsit. Fii fericit si domneste cu pace cat mila Domnului va voi!
- Sunt multumit de slujbele tale, zise imparatul; sa stii ca dupa moartea mea tu ai sa te urci pe scaunul imparatiei mele, fiindca eu n-am mostenitor pana acum. Iara daca Dumnezeu imi va da un fiu, tu vei fi mana lui cea dreapta.

Toti sfetnicii si fiii de imparat erau de fata cand a zis imparatul vorbele acestea.
Ileana Simziana, daca vazu ca i se implini si asta vointa, se hotari sa-si razbune asupra imparatului, pentru ca trimise tot pe Fatul ei Frumos la toate slujbele cele grele, cari puteau sa-l rapuna; caci ea credea ca insusi imparatul se va duce sa-i aduca vasul cu botez, fiindca el putea mai lesne s-o faca, de vreme ce toti se supuneau la porunca lui.
Ea porunci sa incalzeasca baia si impreuna cu imparatul sa se imbaieze in laptele iepelor ei. Dupa ce intra in baie, porunci sa-i aduca armasarul ca sa sufle aer racoros. Si daca veni, armasarul sufla cu o nara inspre dansa racoare, iara cu alta nara inspre imparatul aer infocat, incat fierse si matele dintr-insul, si ramase mort pe loc.
Mare valva se facu in imparatie cand se auzi de moartea imparatului celui mare si tare; toti din toate partile se adunara si-i facura o inmormantare d-ale imparatestile.
Dupa acestea, zise Ileana Simziana Fatului-Frumos:
- Tu m-ai adus aici, tu mi-ai adus herghelia, tu ai omorat pe zmeul care ma furase, tu mi-ai adus vasul cu botez, tu sa-mi fii barbat. Aidem sa ne imbaiem si sa ne cununam.
- Eu te voi lua, daca tu ma alegi, raspunse Fat-Frumos; dara sa stii ca in casa noastra voi ca sa cante cocosul, iara nu gaina.
Se invoira si intrara in baie. Ileana chema armasarul ei ca sa incropeasca laptele in care se vor imbaia. Chema si imparatul cel nou pe Galben-de-soare. Si astfel amandoi caii se intreceau care de care sa faca baia mai potrivita de calda stapanului sau, si mai nimerit de incropita.

Dupa ce s-au imbaiat, a doua zi s-au si cununat. Apoi s-au urcat in scaunul imparatiei. Trei saptamani tinura veseliile, si toata lumea se bucura ca le-a dat Dumnezeu un imparat asa de viteaz, care facuse atatea ispravi.
Iara el domni cu dreptate si cu frica lui Dumnezeu, ocrotind pe saraci si neasuprind pe nimeni, si domnesc si in ziua de astazi de n-or fi murit.
Eram si eu p-acolo si cascam gura pe dinafara, pe la toate sarbarile, caci nici pomeneala nu era sa fiu si eu poftit, si apoi se stie ca nepoftitul scaun n-are.
Incalecai p-o sea si v-o spusei d-voastra asa.

 

Mai multe articole