A fost odată un om şi omul asta avea un măgar, care de ani şi ani tot cărase la moară saci cu grăunţe. Dar, de la un timp, bietului magar i se împuţinaseră puterile şi nu mai era bun de nici o treabă. De aceea, stapânul lui se gândi într-una din zile că n-ar mai avea nici un rost să strice pe el bunătate de nutreţ.

Măgarul pricepu însă că nu-l asteaptă vremuri prea bune şi, fără să mai astepte, îşi luă tălpăşiţa spre orasul Brema.

Nu ştiu de unde-i venise-n gând că acolo s-ar putea face muzicant al oraşului.

 

După ce merse el o bucata de vreme, iată că dădu peste un ogar care zăcea întins pe-o margine a drumului, rasuflând din greu, de parca ar fi făcut ocolul pământului.
- Ce gâfâi aşa, măi Apucă-l-în-coiţi? îl întrebă magarul.
- Vai de păcatele mele, răspunse câinele, pentru că sunt bătrân şi slăbesc din zi în zi tot mai mult şi pentru că la vînatoare nu mă mai dovedesc bun de nici o ispravă, stapânul meu şi-a pus în gând să-mi facă de petrecanie, şi atunci mi-am luat repede tălpăşiţa. Dar vorba e cu ce-o să-mi câştig eu pâinea de-aci înainte?
- Ştii ceva, îi spuse măgarul, eu mă duc la Brema să mă fac muzicant. Hai cu mine, că s-o mai găsi şi pentru domnia-ta un loc în taraf! Eu o să cânt din lăută, iar tu o să baţi la toba mare.
Câinelui ii placu propunerea, cum era să nu-i placă? Şi plecară împreună mai departe. Merseră ei aşa, pâna ce întîlniră în drum o pisică. Şi-avea pisica asta o mutră jalnică, de parca tot îi ningea şi-i ploua!...

- Ei, Linge-barbă, de ce mi-eşti atât de tristă? Cine ţi-a stricat socotelile? o intrebă magarul.
- Cui i-ar arde să fie vesel, când i-a ajuns funia la păr? raspunse pisica. Pentru că anii bătrâneţii m-au cam adus de şale şi mi s-au tocit colţii şi pentru că-mi place mai mult să mă tolănesc după cuptor şi să torc decât să alerg dupa şoareci, stăpână-mea a vrut să mă înece. Am fugit eu de-acasă la timp, nu e vorbă, dar stau şi mă socotesc: încotro s-o apuc acum?
- Hai cu noi la Brema, că la serenade nu te-ntrece nimeni şi cu siguranta c-o să-ţi găseşti şi tu un loc în taraful orasului.
Pisica socoti că sfatul asta nu-i rău deloc şi se alatura celorlalti doi.

(Muzicantii din Brema, de Fratii Grimm varianta video si audio)

Şi-au tot mers cei trei fugari, au tot mers, şi trecând ei prin faţa unei curţi, au văzut cocoţat pe-o poartă un cocoş care striga „cucurigu" din toată puterea rărunchilor.
- Ce ţi s-a-ntâmplat de strigi asa, măi cocoşule? îl întrebă măgarul. Astâmpără-te odata, că împuiezi urechile oamenilor!...
- Dau şi eu de veste c-o să fie vreme frumoasa, dar la ce bun!... spuse cu tristete cocoşul. Mîine-i duminică, şi ne vin oaspeţi. Dar vezi că stapâna-mea nu se mai arată milostivă faţă de mine; i-a spus bucătăresei c-ar pofti să mănânce cocos la masă, în ciorbă, aşa că în seara asta o să mă scurteze de cap... Acu-ntelegi de ce strig aşa? Strig şi eu cât mai pot, cât mai sunt în viaţă...
- Pai bine, Creasta-roşie, să te necajeşti matale pentru atât!... îl dojeni măgarul. Hai mai bine cu noi la Brema. Că oriunde ai merge, ceva mai bun decat moartea tot o sa afli... Ai un glas care te unge, şi de te-ai învoi să cântăm împreună, ne-ar asculta lumea cu gura căscată, zău aşa!...

Cocoşul găsi că propunerea urecheatului e cât se poate de nimerită şi toti patru o porniră la drum. Merseră ei cât merseră, dar cum nu putură ajunge la Brema într-o singură zi, se vazură siliţi să înnopteze într-o pădure. Măgarul şi câinele îşi făcură culcuşul sub un copac mare, iar cocoşul şi pisica se căţărară în rămurişul bogat. Dar cocoşul nu fu mulţumit de culcuş şi zbură mai sus, până-n vârful copacului, unde se simţea mai la adăpost, înainte de a apuca să adoarmă, îşi mai roti o data privirea în jur şi deodata i se păru că zăreşte în depărtare o luminiţă. Atunci le strigă tovarăşilor săi că nu prea departe de acolo trebuie să fie o casă, caci se zăreşte o lumină.

- Hai s-o întindem chiar acu într-acolo, spuse cu hotărâre măgarul, că adăpostul ăsta nu prea e de soi!
Câinele era la fel de zorit; gândea că de-ar găsi pe-acolo niscaiva oase sau vreo bucăţică de carne, i-ar prinde tare bine.
Porniră deci spre locul unde se vedea luminiţa şi-n curând o văzură scânteind şi mai puternic; şi din ce se apropiau, lumina se făcea tot mai mare; în cele din urmă ajunseră la casa unor tâlhari, care era luminată ca ziua. Măgarul, ca fiind cel mai înalt dintre ei, se apropie de fereastră şi privi înăuntru.
- Ce vezi acolo, măi Urechilă? îl întrebă cocoşul.
- Ce văd? Apăi văd o masă încărcată cu mâncăruri şi băuturi alese şi nişte tâlhari care stau în jurul ei şi se înfrupta de zor.
- Aşa ceva ne-ar prinde bine şi nouă! spuse cocoşul.
- Mai încape vorbă! Numai de ne-am vedea în locul lor!... spuse măgarul, privind cu pofta cum înfulecau tâlharii.

Chibzuira ei în ce chip ar putea să-i pună pe tâlhari pe goană şi, în cele din urmă, găsiră ce aveau de făcut. Măgarul îşi ridică picioarele dinainte şi le propti de marginea ferestrei, câinele sări pe spinarea măgarului, pisica se căţără pe spatele câinelui, iar la urmă cocoşul îşi desfacu aripile şi, zburând, se aşeză pe capul pisicii. Şi aşa cum erau orânduiţi, ca la un semn, porniră cu toţii să cânte, fiecare pe viersul lui: măgarul răgea, câinele lătra, pisica mieuna şi cocoşul cutcuriga. După ce făcură o cântare în toată regula, se năpustiră prin fereastră în odaie, de zăngăniră toate geamurile şi se facură ţăndari.

De spaimă, tâlharii săriră-n sus ca nişte apucaţi şi, crezând că niscaiva stafii au năvălit în casă, fugiră îngroziţi în pădure. Iar cei patru tovarăşi se aşezară la masă şi, luând fiecare din ce mai rămăsese, se ghiftuiră de parca i-ar fi aşteptat un post de patru săptămâni.
Dupa ce s-au ospătat în lege, cei patru muzicanţi stinseră luminile şi-şi aleseră culcuşul, fiecare după pofta inimii şi după cum ii era firea. Măgarul se culcă pe un maldăr de gunoi, câinele se făcu covrig după uşă, pisica se tolăni pe cuptor, lânga spuza caldă, iar cocoşul se cocoţă pe o grindă. Şi cum veneau de la drum lung şi erau osteniţi, adormiră repede.

După ce trecu miezul nopţii, tâlharii văzură de departe că-n casă nu mai ardea nici o lumină şi că totul părea cufundat în tăcere. Atunci căpetenia le zise:
- Mi se pare că ne-am cam speriat de pomana!... S-ar cuveni să ne ruşinăm c-am fost aşa de slabi de inger!
Şi trimise pe unul de-ai lor să cerceteze ce se mai întâmplă pe-acasă. Iscoada nu desluşi nimic care să-l pună pe gânduri; casa părea cufundată în cea mai deplină linişte şi, fără nici o grijă, intră în bucătărie şi voi să aprindă o lumânare. Dând de ochii scânteietori ai pisicii, ii luă drept cărbuni încinşi şi apropie de ei un băt de chibrit, ca să ia un foc. Dar pisica nu întelese de glumă; îi sări în obraz şi începu să-l zgârâie şi să-l scuipe. Tâlharul trase o sperietura zdravănă şi dădu să insă afară pe uşa din dos. Dar nu scăpă cu una-cu două. Câinele, care sta lungit după usă, se repezi la el şi-l muşcă de picior. O luă atunci la goană prin curte şi, când trecu pe lângă maldărul de gunoi, îi arse magarul o copită, de vazu stele verzi. Iar cocoşul, trezit de harmalaia de-afară, începu să strige de pe grindă: „Cu-curigu, cu-curiguu!"...

Atunci tâlharul îşi luă picioarele la spinare şi nu se opri decât în faţa căpeteniei tâlharilor, caruia îi înşiră toate grozăviile prin câte trecuse.
- Vai de viata noastra!... În casă s-a cuibărit o cotoroanţă afurisită, care mi-a zgâriat tot obrazul cu niste gheare lungi şi ascuţite; iar la usă, cine crezi ca stătea? unul cu un cuţit, pe care mi l-a înfipt în picior!... Socoteam c-am scăpat! Da ţi-ai găsit să scapi aşa uşor! În ogradă, o namilă neagră m-a pocnit cu o măciuca, iar sus, cocoţat pe acoperiş, sta însuşi judecatorul şi tot striga: „Aduceţi-mi-i încoace pe tâlhar! Aduceţi-mi-l!"..,
Daca am văzut că aşa stă treaba, am fugit de-mi sfîrîiau călcâiele...

Din seara aceea, tâlharii n-au mai cutezat să se apropie de casă, iar cei patru muzicanţi din Brema s-au simţit atât de bine acolo, că nu s-au mai îndurat să plece...
Şi toate câte le-aţi auzit mi le-a spus şi mie, chiar adineauri, un fârtat de-al meu. Şi cred că nu şi-a răcit gura degeaba..

 

Mai multe articole