- Tu sa sezi la grajd nedezlipit si sa ingrijesti de calul meu ca de ochii din cap, ca de-oi veni pe-acolo si n-oi gasi trebile facute dupa plac, vai de pielea ta are sa fie. Dar pana atunci, na-ti o palma, ca sa tii minte ce ti-am spus. Bagat-ai in cap vorbele mele?
- Da, stapane, zise Harap-Alb, lasand ochii in jos. Si, iesind, porneste la grajd. Cu asta a voit Spanul sa-si arate arama si sa faca pe Harap Alb ca sa-i ia si mai mult frica.
Fetele imparatului intamplandu-se de fata cand a lovit Spanul pe Harap-Alb, li s-a facut mila de dansul si au zis Spanului cu binisorul:
- Vere, nu faci bine ceea ce faci. Daca este ca a lasat Dumnezeu sa fim mari peste altii, ar trebui sa avem mila de dansii, ca si ei, sarmanii, sunt oameni!
- Hei, dragele mele vere, zice Spanul cu viclenia lui obicinuita; d-voastra inca nu stiti ce-i pe lume. Daca dobitoacele n-ar fi fost infranate, de demult ar fi sfasiat pe om. Si trebuie sa stiti ca si intre oameni cea mai mare parte sunt dobitoace, care trebuiesc tinuti din frau, daca ti-i voia sa faci treaba cu dansii.

Ei, apoi... zi ca nu-i lumea de-apoi! Sa te fereasca Dumnezeu cand prinde mamaliga coaja. Vorba ceea:
Da-mi, Doamne, ce n-am avut,
Sa ma mier ce m-a gasit.
Fetele atunci au luat alta vorba, dar din inima lor nu s-a sters purtarea necuviincioasa a Spanului, cu toate indreptarile si inrudirea lui, pentru ca bunatatea nu are de-a face cu rautatea. Vorba ceea:
Vita-de-vie, tot in vie,
Iara vita-de-boz, tot ragoz.
Si din ceasul acela au inceput a vorbi ele inde ele, ca Spanul defel nu samana in partea lor, nici la chip, nici la bunatate; si ca Harap-Alb, sluga lui, are o infatisare mult mai placuta si seamana a fi mult mai omenos. Pesemne inima le spunea ca Spanul nu le este var, si de aceea nu-l puteau mistui. Asa il urase ele de tare acum, ca, daca ar fi fost in banii lor, s-ar fi lepadat de Span ca de Uciga-l-crucea. Dar nu aveau ce se face de imparatul, ca sa nu-i aduca suparare.

Amu, intr-una din zile, cum sedea Spanul la ospat impreuna cu mosu-sau, cu verele sale si cu altii, cati se intamplase, li s-au adus mai la urma in masa si niste salati foarte minunate. Atunci imparatul zice Spanului :
- Nepoate, mai mancat-ai salati de aceste de cand esti? - Ba nu, mosule, zice Spanul, tocmai eram sa va intreb de unde le aveti, ca tare-s bune!... O haraba intreaga as fi in stare sa mananc, si parca tot nu m-as satura.
- Te crede mosul, nepoate, dar cand ai sti cu ce greutate se capata! pentru ca numai in Gradina Ursului, daca-i fi auzit de dansa, se afla salati de aceste, si mai rar om care sa poata lua dintr-insele si sa scape cu viata. Intre toti oamenii din imparatia mea, numai un padurar se bizuieste la treaba asta. Si acela, el stie ce face, ce drege, de-mi aduce din cand in cand asa, cate putine, de pofta.

Spanul, voind sa piarda acum pe Harap-Alb cu orice pret, zise imparatului:
- Doamne, mosule, de nu mi-a aduce sluga mea salati de aceste si din piatra seaca, mare lucru sa fie!
- Ce vorbesti, nepoate! zise imparatul; unul ca dansul, si inca necunoscator de locurile acestea, cum crezi ca ar putea face aceasta slujba? Doar de ti-i greu de viata lui.
- Ia las', mosule, nu-i duce grija; pun ramasag ca are sa-mi aduca salati intocmai ca aceste, si inca multe, ca stiu eu ce poate el.
S-odata cheama Spanul pe Harap-Alb si-i zice rastit: - Acum degraba sa te duci cum ii sti tu si sa-mi aduci salati de aceste din Gradina Ursului. Hai, iesi repede si porneste, ca nu-i vreme de pierdut. Dar nu cumva sa faci de altfel, ca nici in borta soarecului nu esti scapat de mine!
Harap-Alb iese mahnit, se duce in grajd si incepe a-si netezi calul pe coama, zicand:
- Ei, calutul meu, cand ai sti tu in ce necaz am intrat! Sfant sa fie rostul tatane-meu, ca bine m-a invatat! Asa-i ca, daca n-am tinut seama de vorbele lui, am ajuns sluga la darloaga si acum, vrand-nevrand, trebuie s-ascult, ca mi-i capul in primejdie?
- Stapane, zise atunci calul; de-acum inainte, ori cu capul de piatra, ori cu piatra de cap, tot atata-i: fii odata barbat si nu-ti face voie rea. Incaleca pe mine si hai! Stiu eu unde te-oi duce, si mare-i Dumnezeu, ne-a scapa el si din aceasta!
Harap-Alb, mai prinzand oleaca la inima, incaleca si se lasa in voia calului, unde vrea el sa-l duca.
Atunci calul porneste la pas, pana ce iese mai incolo, ca sa nu-i vada nimene. Apoi isi arata puterile sale, zicand:
- Stapane, tine-te bine pe mine, ca am sa zbor lin ca vantul, sa cutreieram pamantul. Mare-i Dumnezeu si mesteru-i dracul. Helbet! vom putea veni de hac si Spanului celuia, nu-i e vremea trecuta.

Si odata zboara calul cu Harap-Alb pana la nouri; apoi o ia de-a curmezisul pamantului: pe deasupra codrilor, peste varful muntilor, peste apa marilor si dupa aceea se lasa incet- incet intr-un ostrov mandru din mijlocul unei mari, langa o casuta singuratica, pe care era crescut niste muschi pletos de o podina de gros, moale ca matasa si verde ca buraticul.
Atunci Harap-Alb descaleca, si spre mai mare mirarea lui, numai iaca il intampina in pragul usii cersetoarea careia ii daduse el un ban de pomana, inainte de pornirea lui de acasa.
- Ei, Harap-Alb, asa-i ca ai venit la vorbele mele, ca deal cu deal se ajunge, dar inca om cu om? Afla acum ca eu sunt Sfanta Duminica si stiu ce nevoie te-a adus pe la mine. Spanul vrea sa-ti rapuna capul cu orice chip si de-aceea te-a trimis sa-i aduci salati din Gradina Ursului, dar i-or da ele odata pe nas... Ramai aici in asta-noapte, ca sa vad ce-i de facut.
Harap-Alb ramane bucuros, multumind Sfintei Duminici pentru buna gazduire si ingrijirea ce are de el.
- Fii incredintat ca nu eu, ci puterea milosteniei si inima ta cea buna te ajuta, Harap-Alb, zice Sfanta Duminica iesind si lasandu-l in pace sa se linisteasca.

Si cum iese Sfanta Duminica afara, odata si porneste desculta prin roua, de culege o poala de somnoroasa, pe care o fierbe la un loc cu o vadra de lapte dulce si cu una de miere si apoi ia mursa aceea si iute se duce de o toarna in fantana din Gradina Ursului, care fantana era plina cu apa pana la gura. Si mai stand Sfanta Duminica oleaca in preajma fantanii, numai iaca ce vede ca vine ursul cu o falca in cer si cu una in pamant, mornaind infricosat. Si cum ajunge la fantana, cum incepe a bea lacom la apa si a-si linge buzele de dulceata si bunatatea ei. Si mai sta din baut, si iar incepe a mornai; si iar mai bea cate un rastimp, si iar mornaieste, pana ce, de la o vreme, incep a-i slabi puterile si, cuprins de ameteala, pe loc cade jos si adoarme mort, de puteai sa tai lemne pe dansul.
Atunci Sfanta Duminica, vazandu-l asa, intr-o clipa se duce si, desteptand pe Harap-Alb chiar in miezul noptii, ii zice:
- Imbraca-te iute in pielea cea de urs, care o ai de la tata- tau, apuca pe ici tot inainte, si cum ii ajunge in rascrucile drumului, ai sa dai de Gradina Ursului. Atunci sai repede inlauntru de-ti ia salati intr-ales, si cate-i vrea de multe, caci pe urs l-am pus eu la cale. Dar, la toata intamplarea, de-i vedea si-i vedea ca s-a trezit si navaleste la tine, zvarle-i pielea cea de urs si apoi fugi incoace spre mine cat ii putea.
Harap-Alb face cum ii zice Sfanta Duminica. Si cum ajunge in gradina, odata incepe a smulge la salati intr-ales si leaga o sarcina mare, mare, cat pe ce sa n-o poata ridica in spinare. Si cand sa iasa cu dansa din gradina, iaca ursul se trezeste, si dupa dansul, Gavrile! Harap-Alb, daca vede reaua, i-arunca pielea cea de urs, si apoi fuge cat ce poate cu sarcina in spate, tot inainte la Sfanta Duminica, scapand cu obraz curat.

Dupa aceasta, Harap-Alb, multumind Sfintei Duminici pentru binele ce i-a facut, ii saruta mana, apoi isi ia salatile si, incalecand, porneste spre imparatie, Dumnezeu sa ne tie, ca cuvantul din poveste, inainte mult mai este.
Si mergand tot cum s-a dus, de la o vreme ajunge la imparatie si da salatile in mana Spanului.
Imparatul si fetele sale, vazand aceasta, le-a fost de-a mirarea. Atunci Spanul zice ingamfat:
- Ei, mosule, ce mai zici? - Ce sa zic, nepoate? Ia, cand as avé eu o sluga ca aceasta, nu i-as trece pe dinainte.
- D-apoi de ce mi l-a dat tata de-acasa? numai de vrednicia lui, zise Spanul; caci altfel nu-l mai luam dupa mine, ca sa-mi incurce zilele.
La vro cateva zile dupa aceasta, imparatul arata Spanului niste pietre scumpe, zicand:
- Nepoate, mai vazut-ai pietre nestemate asa de mari si frumoase ca acestea de cand esti?
- Am vazut eu, mosule, felurite pietre scumpe, dar ca aceste, drept sa-ti spun, n-am vazut. Oare pe unde se pot gasi asa pietre?
- Pe unde sa se gaseasca, nepoate! Ia, in Padurea Cerbului. Si cerbul acela este batut tot cu pietre scumpe, mult mai mari si mai frumoase decat aceste. Mai intai, cica are una in frunte, de straluceste ca soarele. Dar nu se poate apropia nimene de cerb, caci este solomonit si nici un fel de arma nu-l prinde; insa el, pe care l-a zari, nu mai scapa cu viata. De-aceea fuge lumea de dansul de-si scoate ochii; si nu numai atata, dar chiar cand se uita la cineva, fie om sau orice dihanie a fi, pe loc ramane moarta. Si cica o multime de oameni si de salbataciuni zac fara suflare in padurea lui numai din asta pricina: se vede ca este solomonit, intors de la tata, sau dracul mai stie ce are de-i asa de primejdios. Dar cu toate aceste, trebuie sa stii, nepoate, ca unii oameni is mai al dracului decat dracul; nu se astampara nici in ruptul capului; macar ca au patit multe, tot cearca prin padurea lui, sa vada, nu l-or putea gabui cumva? Si care dintre ei are indrazneala mare si noroc si mai mare, umbland pe acolo, gaseste din intamplare cate o piatra de aceste, picata de pe cerb, cand se scutura el la sapte ani o data, si apoi aceluia om nu-i trebuie alta negustorie mai buna. Aduce piatra la mine si i-o platesc cat nu face; ba inca sunt bucuros ca o pot capata. Si afla, nepoate, ca asemene pietre fac podoaba imparatiei mele, nu se gasesc altele mai mari si mai frumoase decat aceste la nici o imparatie, si de-aceea s-a dus vestea despre ele in toata lumea. Multi imparati si crai inadins vin sa le vada, si li-i de-a mirarea de unde le am.
- Doamne, mosule! zise atunci Spanul; sa nu te superi, dar nu stiu ce fel de oameni fricosi aveti pe aici. Eu pun ramasag pe ce vrei ca sluga mea are sa-mi aduca pielea cerbului aceluia, cu cap cu tot, asa impodobit cum este.

S-odata cheama Spanul pe Harap-Alb si-i zice:
- Du-te in Padurea Cerbului, cum ii sti tu, si macar fa pe dracul in patru, sau orice-i face, dar numaidecat sa-mi aduci pielea cerbului, cu cap cu tot, asa batute cu pietre scumpe, cum se gasesc. Si doar te-a impinge pacatul sa clintesti vreo piatra din locul sau, iara mai ales acea mare din fruntea cerbului, c-apoi atata ti-i leacul! Hai, porneste iute, ca nu-i vreme de pierdut!
Harap-Alb vede el bine unde merge treaba, ca doar nu era din butuci; dar neavand incotro, iese mahnit, se duce iar in grajd la cal si, netezindu-l pe coama, ii zice:
- Dragul meu calut, la grea belea m-a varat iar Spanul!... De-oi mai scapa si din asta cu viata, apoi tot mai am zile de trait. Dar nu stiu, zau, la cat mi-a sta norocul!
- Nu-i nimica, stapane, zise calul. Capul de-ar fi sanatos, ca belelele curg garla. Poate ai primit porunca sa jupesti piatra morii si sa duci pielea la imparatie...
- Ba nu, calutul meu; alta si mai infricosata, zise Harap- Alb.
- Vorba sa fie, stapane, ca tocmeala-i gata, zise calul. Nu te teme, stiu eu nazdravanii de ale Spanului; si sa fi vrut, de demult i-as fi facut pe obraz, dar lasa-l sa-si mai joace calul. Ce gandesti? Si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume cateodata, pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte... Zi si d-ta ca ai avut sa tragi un pacat stramosesc. Vorba ceea: "Parintii mananca agurida, si fiilor li se strepezesc dintii". Hai, nu mai sta la ganduri; incaleca pe mine si pune-ti nadejdea in Dumnezeu, ca mare-i puterea Lui; nu ne-a lasa el sa suferim indelung. Cum vrei. "Ce-i e scris omului in frunte-i e pus." Doar' mare-i Cel-de-sus! S-or sfarsi ele si aceste de la o vreme...

Harap-Alb atunci incaleca, si calul porneste la pas, pana ce iese mai incolo departe, ca sa nu-i ia lumea la ochi. Si apoi, incordandu-se si scuturandu-se o data voiniceste, iara-si arata puterile, zicand:
- Tine-te zdravan, stapane, ca iar am sa zbor:
In inaltul cerului,
Vazduhul pamantului;
Pe deasupra codrilor,
Peste varful muntilor,
Prin ceata magurilor,
Spre noianul marilor,
La craiasa zanelor,
Minunea minunilor,
Din ostrovul florilor.
Si zicand aceste, odata si zboara cu Harap-Alb
In inaltul cerului,
Vazduhul pamantului;
si o ia de-a curmezis:
De la nouri catre soare,
Printre luna si luceferi,
Stele mandre lucitoare,
si apoi se lasa lin ca vantul:
In ostrovul florilor,
La craiasa zanelor,
Minunea minunilor.
Si cand vantul a aburit, iaca si ei la Sfanta Duminica iar au sosit. Sfanta Duminica era acasa si, cum a vazut pe Harap-Alb poposind la usa ei, pe loc l-a intampinat si i-a zis cu blandete:
- Ei, Harap-Alb, asa-i ca iar te-a ajuns nevoia de mine? - Asa este, maicuta, raspunse Harap-Alb, cufundat in ganduri si galben la fata, de parca-i luase panza de pe obraz. Spanul vrea sa-mi rapuna capul cu orice pret. Si de-as muri mai degraba, sa scap odata de zbucium: decat asa viata, mai bine moarte de o mie de ori!
- Vai de mine si de mine, Harap-Alb, zise Sfanta Duminica; parca nu te-as fi crezut asa slab de inger, dar, dupa cat vad, esti mai fricos decat o femeie! Hai, nu mai sta ca o gaina plouata! ramai la mine in asta noapte si ti-oi da eu vrun ajutor. Mare-i Dumnezeu! N-a mai fi el dupa gandul Spanului. Insa mai rabda si tu, fatul meu, ca mult ai avut de rabdat si putin mai ai. Pan-acum ti-a fost mai greu, dar de-acum inainte tot asa are sa-ti fie, pana ce-i iesi din slujba Spanului, de la care ai sa tragi inca multe necazuri, dar ai sa scapi din toate cu capul teafar, pentru ca norocul te ajuta.
- Poate asa sa fie, maicuta, zise Harap-Alb, dar prea multe s-au ingramadit deodata pe capul meu.
- Cate a dat Dumnezeu, Harap-Alb, zise Sfanta Duminica; asa a trebuit sa se intample, si n-ai cui banui: pentru ca nu-i dupa cum gandeste omul, ci-i dupa cum vrea Domnul. Cand vei ajunge si tu odata mare si tare, ii cauta sa judeci lucrurile de-a fir-a-par si vei crede celor asupriti si necajiti, pentru ca stii acum ce e necazul. Dar pana atunci, mai rabda, HarapAlb, caci cu rabdarea ii frigi pielea.
Harap-Alb, nemaiavand ce zice, multumeste lui Dumnezeu, si de bine, si de rau, si Sfintei Duminici pentru buna gazduire si ajutorul fagaduit.
- Ia, acum mai vii de-acasa, fatul meu! Zica cine-a zice si cum a vrea sa zica, dar cand este sa dai peste pacat, daca-i inainte, te silesti sa-l ajungi, iar daca-i in urma, stai si-l astepti. Ma rog, ce mai la deal, la vale? asa e lumea asta si, de-ai face ce-ai face, ramane cum este ea; nu poti s-o intorci cu umarul, macar sa te pui in ruptul capului. Vorba ceea: "Zi-i lume si te mantuie". Dar ia sa lasam toate la o parte si, pana la una-alta, hai sa vedem ce-i de facut cu cerbul, ca Spanul te-a fi asteptand cu nerabdare. Si, da, stapan nu-i? trebuie sa-l asculti. Vorba ceea: "Leaga calul unde zice stapanul".

Si odata scoate Sfanta Duminica obrazarul si sabia lui Statu-Palma-Barba-Cot, de unde le avea si, dandu-le lui Harap-Alb, zice:
- Tine aceste, ca au sa-ti fie de mare trebuinta unde mergem. Si chiar haidem, cu ajutorul Domnului, sa ispravim odata si trebusoara asta.
Si pe la cantatul cucosilor se ia Sfanta Duminica impreuna cu Harap-Alb si se duc in Padurea Cerbului. Si cum ajung in padure, sapa o groapa adanca de un stat de om, langa un izvor, unde in fiecare zi pe la amiaza venea cerbul de bea apa, apoi se culca acolo pe loc si dormea cat un bei, pana ce asfintea soarele. Si dupa aceea, sculandu-se, o lua in porneala si nu mai da pe la izvor iar pana a doua zi pe la amiaza.
- Ei, ei! acum groapa este gata, zise Sfanta Duminica. Tu, Harap-Alb, ramai aici intr-insa, toata ziua, si iaca ce ai de facut: pune-ti obrazarul cum se pune, iara sabia sa n-o slabesti din mana; si de-amiaza, cand a veni cerbul aici la izvor sa bea apa si s-a culca s-a adormi, cu ochii deschisi, cum i-i felesagul, tu, indata ce l-ii auzi horaind, sa iesi incetisor si sa potrivesti asa ca sa-i zbori capul dintr-o singura lovitura de sabie, si apoi repede sa te arunci in groapa si sa sezi acolo intr-insa pana dupa asfintitul soarelui. Capul cerbului are sa te strige pana atunci mereu pe nume, ca sa te vada, dar tu nu cumva sa te indupleci de rugamintea lui si sa te itesti la dansul, ca are un ochi otravit si, cand l-a pironi spre tine, nu mai traiesti. Insa, cum a asfinti soarele, sa stii ca a murit cerbul. Si atunci sa iei fara frica sa-i jupesti pielea, iara capul sa-l iei asa intreg, cum se gaseste, si apoi sa vii la mine.

Si asa, Sfanta Duminica se ia si se intoarna singura acasa. Iara Harap-Alb ramane la panda in groapa. Si, cand pe la amiaza, numai iaca ce aude Harap-Alb un muget inadusit: cerbul venea boncaluind. Si ajungand la izvor, odata si incepe a bea halpav la apa rece; apoi mai boncaluieste, si iar mai bea cate un rastimp, si iar mai boncaluieste, si iar mai bea, pana ce nu mai poate. Dupa aceea incepe a-si arunca tarna dupa cap, ca buhaiul, si apoi, scurmand de trei ori cu piciorul in pamant, se tologeste jos pe pajiste, acolo pe loc, mai rumega el cat mai rumega, si pe urma se asterne pe somn, si unde nu incepe a mana porcii la jir.
Harap-Alb, cum il aude horaind, iese afara incetisor si, cand il croieste o data cu sabia pe la mijlocul gatului, ii si zboara capul cat colo de la trup si apoi Harap-Alb se arunca fara sine in groapa, dupa cum il povatuise Sfanta Duminica. Atunci sangele cerbului odata a si-nceput a curge galgaind si a se raspandi in toate partile, indreptandu-se si naboind in groapa peste Harap-Alb, de cat pe ce era sa-l inece. Iara capul cerbului, zvarcolindu-se dureros, striga cu jale, zicand:
- Harap-Alb, Harap-Alb! De nume ti-am auzit, dar de vazut nu te-am vazut. Iesi numai oleaca sa te vad incaltea, vrednic esti de comoara ce ti-o las, si apoi sa mor cu placere, dragul meu!

Dar Harap-Alb tacea molcum si de-abia isi putea desclesta picioarele din sangele inchegat, care era mai-mai sa umple groapa. In sfarsit, mai striga el, capul cerbului, cat mai striga, insa Harap-Alb nici nu raspunde, nici se arata, si de la o vreme se face tacere. Si asa, dupa asfintitul soarelui, Harap-Alb iese din groapa, jupeste pielea cerbului cu bagare de seama, sa nu sminteasca vreo piatra din locul ei, apoi ia capul intreg, asa cum se gasea, si se duce la Sfanta Duminica.
- Ei, Harap-Alb, zise Sfanta Duminica, asa-i ca am scos-o la capat si asta?
- Asa; cu ajutorul lui Dumnezeu si cu al sfintiei-voastre, raspunse Harap-Alb, am izbutit, maicuta, sa facem si acum pe cheful Spanului, ramanere-as pagubas de dansul sa raman, si sa-l vad cand mi-oi vedea ceafa; atunci, si nici atunci, ca tare mi-i negru inaintea ochilor!
- Lasa-l, Harap-Alb, in plata lui Dumnezeu, ca si-a da el Spanul peste om vrodata; pentru ca nu-i nici o fapta fara plata, zise Sfanta Duminica. Mergi de i le du si acestea, ca i-or ramanea ele de cap odata.
Atunci Harap-Alb, multumind Sfintei Duminici, ii saruta mana, apoi incaleca pe cal si porneste tot cum a venit, mergand spre imparatie, Dumnezeu sa ne tie, ca cuvantul din poveste, inainte mult mai este... Si pe unde trecea, lumea din toate partile il inghesuia: pentru ca piatra cea mare din capul cerbului stralucea de se parea ca Harap-Alb soarele cu el il ducea.
Multi crai si imparati ieseau inaintea lui Harap-Alb, si care dincotro il ruga, unul sa-i dea banarit, cat a cere el, altul sa-i dea fata si jumatate de imparatie; altul sa-i dea fata si imparatia intreaga pentru asemene odoare. Dar HarapAlb ca de foc se ferea si, urmandu-si calea inainte, la stapanu-sau le ducea.

Si intr-una din seri, cum sedea Spanul impreuna cu mosus au si cu verele sale sus intr-un foisor, numai iaca ce zaresc in departare un sul de raze scanteietoare, care venea inspre dansii; si de ce se apropia, de ce lumina mai tare, de le fura vederile. Si deodata toata suflarea s-a pus in miscare: lumea de pe lume, fiind in mare nedumerire, alerga sa vada ce minune poate sa fie. Si, cand colo, cine era? Harap-Alb, care venea in pasul calului, aducand cu sine pielea si capul cerbului pe care le-a si dat in mana Spanului.
La vederea acestei minunatii, toti au ramas incremeniti si, uitandu-se unii la altii, nu stiau ce sa zica. Pentru ca in adevar era si lucru de mirare!
Dar Spanul, cu viclenia sa obicinuita, nu-si pierde cumpatul. Si, luand vorba, zice imparatului:
- Ei, mosule, ce mai zici? adeveritu-s-au vorbele mele? - Ce sa mai zic, nepoate?! raspunse imparatul uimit. Ia, sa am eu o sluga asa de vrednica si credincioasa ca HarapAlb, as pune-o la masa cu mine, ca mult pretuieste omul acesta!
- Ba sa-si puna pofta-n cui! raspunse Spanul cu glas rautacios. Asta n-as face-o eu de-ar mai fi el pe cat este; doar nu-i frate cu mama, sa-l pun in capul cinstei! Eu stiu, mosule, ca sluga-i sluga si stapanu-i stapan; s-a mantuit vorba. Na, na, na! d-apoi pentru vrednicia lui mi l-a dat tata, caci altfel de ce l-as fi luat cu mine. Hei, hei! Nu stiti d-voastra ce poam-a dracului e Harap-Alb aista! Pana l-am dat la brazda, mi-am stupit sufletul cu dansul. Numai eu ii vin de hac. Vorba ceea: "Frica pazeste bostanaria". Alt stapan in locul meu nu mai face branza cu Harap-Alb, cat ii lumea si pamantul. Ce te potrivesti, mosule? Cum vad eu, d-ta prea intri in voia supusilor. De-aceea nu-ti dau cerbii pietre scumpe si ursii salati. Mie unuia stiu ca nu-mi sufla nimene in bors: cand vad ca mata face marazuri, ti-o strang de coada, de mananca si mere padurete, caci n-are incotro... Daca ti-a ajuta Dumnezeu sa ma randuiesti mai degraba in locul d-tale, ii vedea, mosule draga, ce prefacere are sa ia imparatia; n-or mai sedea lucrurile tot asa moarte cum sunt. Pentru ca stii vorba ceea: "Omul sfinteste locul!"... Fost-ai si d-ta la tinerete, nu zic. Dar acum iti cred. Da, batranete nu-s? Cum n-or sta trebile balta!

In sfarsit, Spanului ii mergea gura ca pupaza, de-a ametit pe imparatul, incat a uitat si de Harap-Alb, si de cerb, si de tot.
Fetele imparatului insa priveau la verisor... cum priveste cainele la mata, si le era drag ca sarea-n ochi: pentru ca le spunea inima ce om fara de lege este Spanul. Dar cum erau sa iasa ele cu vorba inaintea tatalui lor? Spanul n-avea de cine... Vorba ceea: "Gasise un sat fara caini si se primbla fara bat". Ca alta, ce pot sa zic?

La vro cateva zile dupa asta, imparatul facu un ospat foarte mare in cinstea nepotu-sau, la care ospat au fost poftiti cei mai straluciti oaspeti: imparati, crai, voievozi, capitanii ostirilor, mai-marii oraselor si alte fete cinstite.
In ziua de ospat, fetele imparatului s-au pus cu rugamintea pe langa Span sa dea voie lui Harap-Alb ca sa slujeasca si el la masa. Spanul, neputandu-le strica hatarul, cheama pe Harap-Alb de fata cu dansele si-i invoi aceasta, insa cu tocmala, ca in tot timpul ospatului sa stea numai la spatele stapanu-sau si nici macar sa-si ridice ochii la ceilalti meseni, ca de l-oi vedea obraznicindu-se cumva, acolo pe loc ii si tai capul.
- Auzit-ai ce am spus, sluga netrebnica, zise Spanul, aratand lui Harap-Alb taisul palosului, pe care jurase credinta si supunere Spanului la iesirea din fantana.
- Da, stapane, raspunse Harap-Alb cu umilinta; sunt gata la porunca luminarii-voastre.
Fetele imparatului au multumit Spanului si pentru atata.
Amu, tocmai pe cand era temeiul mesei, si oaspetii, tot gustand vinul de bun, incepuse a se chiurchiului cate oleaca, numai iaca o pasare maiastra se vede batand la fereastra si zicand cu glas muieratic:
- Mancati, beti si va veseliti, dar de fata imparatului Ros nici nu ganditi!

Continuarea povestii Harap Alb partea III  ai partea anterioara Harap Alb - partea I

 

Mai multe articole