lumea in pace. Altii ziceau ca, oricum ar fi, dar pasarea aceasta nu-i lucru curat; si ca trebuie sa fie un trimis de undeva, numai pentru a iscodi casele oamenilor. Altii, mai fricosi, isi stupeau in san, menind-o ca sa se intoarca pe capul acelui care a trimis-o. In sfarsit, unii spuneau intr-un fel, altii in alt fel, si multe se ziceau pe seama fetei imparatului Ros, dar nu se stia care din toate acele vorbe este cea adevarata.

Spanul, dupa ce-i asculta pe toti cu luare-aminte, clatina din cap si zise:
- Rau e cand ai a face tot cu oameni care se tem si de umbra lor! D-voastra, cinstiti oaspeti, se vede ca pasteti boboci, de nu va pricepeti al cui fapt e acesta.
Si atunci Spanul repede isi atinteste privirile asupra lui Harap-Alb si, nu stiu cum, il prinde zambind.
- Asa... sluga vicleana ce-mi esti!? Vasazica, tu ai stiinta de asta si nu mi-ai spus. Acum degraba sa-mi aduci pe fata imparatului Ros, de unde stii si cum ii sti tu. Hai, porneste! Si nu cumva sa faci de altfel, ca te-ai dus de pe fata pamantului!

Atunci Harap-Alb, iesind plin de mahnire, se duce in grajd la cal si, netezindu-l pe coama si sarutandu-l, zice:
- Dragul meu tovaras, la grea nevoie m-a bagat iar Spanul! Amu a scornit alta: cica sa-i aduc pe fata imparatului Ros de unde-oi sti. Asta-i curat vorba ceea: "Poftim punga la masa, daca ti-ai adus de-acasa." Se vede ca mi s-a apropiat funia la par. Cine stie ce mi s-a mai intampla! Cu Spanul tot am dus-o cum am dus-o, caine-caineste, pana acum. Dar cu omul ros nu stiu, zau, la cat mi-a sta capul. S-apoi, unde s-a fi gasind acel imparat Ros si fata lui, care cica este o farmazoana cumplita, numai Cel-de-pe-comoara a fi stiind! Parca dracul vrajeste, de n-apuc bine a scapa din una si dau peste alta! Se vede ca m-a nascut mama intr-un ceas rau, sau nu stiu cum sa mai zic, ca sa nu gresesc inaintea lui Dumnezeu. Ma pricep eu tare bine ce ar trebui sa fac, ca sa se curme odata toate aceste. Dar m-am deprins a tarai dupa mine o viata ticaloasa. Vorba ceea: "Sa nu dea Dumnezeu omului cat poate el suferi".
- Stapane, zise atunci calul, nechezand cu infocare, nu te mai olicai atata! Dupa vreme rea, a fi el vreodata si senin. Dac'ar sta cineva sa-si faca seama de toate cele, cum chitesti d-ta, apoi atunci ar trebui sa vezi tot oameni morti pe toate cararile... Nu fi asa de nerabdator! De unde stii ca nu s-or schimba lucrurile in bine si pentru d-ta? Omul e dator sa se lupte cat a putea cu valurile vietii, caci stii ca este o vorba: "Nu aduce anul ce aduce ceasul". Cand sunt zile si noroc, treci prin apa si prin foc si din toate scapi nevatamat. Vorba cantecului:
Fa-ma, mama, cu noroc,
Si macar m-arunca-n foc.
Las' pe mine, stapane, ca stiu eu pe unde te-oi duce la imparatul Ros: pentru ca m-au mai purtat o data pacatele pe acolo cu tatu-tau, in tineretile lui. Hai, incaleca pe mine si tine-te bine, ca acum am sa-mi arat puterile chiar de aici, de pe loc, in ciuda Spanului, ca sa-i punem venin la inima.

Harap-Alb atunci incaleca, si calul, nechezand o data puternic, zboara cu dansul:
In inaltul cerului,
Vazduhul pamantului
si o ia de-a curmezis:
De la nouri catre soare,
Printre luna si luceferi,
Stele mandre lucitoare.
Si apoi, de la o vreme, incepe a se lasa lin ca vantul, si luand de-a lungul pamantului, merg spre imparatie, Dumnezeu sa ne tie, ca cuvantul din poveste, inainte mult mai este.
Dar ia sa vedem, ce se mai petrece la masa dupa ducerea lui Harap-Alb?
- Hei, hei! zise Spanul in sine, tremurand de ciuda: nu te-am stiut eu ca-mi esti de acestia, ca de mult iti faceam felul!... Dar traind si nemurind, te-oi sluji eu, mai badeo!... Palosul ista are sa-ti stie de stire... Ei, vedeti, mosule si cinstiti meseni, cum hranesti pe dracul, fara sa stii cu cine ai de-a face? Daca nu-s si eu un puisor de om in felul meu, dar tot m-a tras Harap-Alb pe sfoara! Bine-a zis cine-a zis: "Ca unde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul razboi mai puternic".

In sfarsit, imparatul, fetele sale si toti oaspetii ramasera incremeniti, Spanul, bodroganind din gura, nu stia cum sa-si ascunda ura, iara Harap-Alb, ingrijit de ce i s-ar mai putea intampla in urma, mergea tot inainte prin locuri pustii si cu greu de strabatut.
Si cand sa treaca un pod peste o apa mare, iaca o nunta de furnici trecea si ea tocmai atunci podul. Ce sa faca HarapAlb ? Sta el oleaca si se sfatuieste cu gandul: "Sa trec peste dansele, am sa omor o multime; sa dau prin apa, ma tem ca m-oi ineca, cu cal cu tot. Dar tot mai bine sa dau prin apa, cum a da Dumnezeu, decat sa curm viata atator gazulite nevinovate". Si zicand Doamne-ajuta, se arunca cu calul in apa, o trece inot dincolo, la cela mal, fara primejdie si apoi isi ia drumul inainte. Si cum mergea el, numai iaca i se infatisaza o furnica zburatoare zicand:
- Harap-Alb, fiindca esti asa de bun, de ti-a fost mila de viata noastra, cand treceam pe pod, si nu ne-ai stricat veselia, vreau sa-ti fac si eu un bine: na-ti aripa asta, si cand ii avea vrodata nevoie de mine, sa dai foc aripei, si atunci eu impreuna cu tot neamul meu avem sa-ti venim in ajutor.
Harap-Alb, strangand aripa cu ingrijire, multumeste furnicii pentru ajutorul fagaduit si apoi porneste tot inainte.

Si mai merge el cat merge, si numai iaca ce aude o bazaitura inadusita. Se uita el in dreapta, nu vede nimica; se uita in stanga, nici atata; si cand se uita in sus, ce sa vada? Un roi de albine se invartea in zbor pe deasupra capului sau si umblau bezmetice de colo pana colo, neavand loc unde sa se aseze. Harap-Alb, vazandu-le asa, i se face mila de dansele si, luandu-si palaria din cap, o pune pe iarba la pamant, cu gura-n sus, si apoi el se da intr-o parte. Atunci, bucuria albinelor; se lasa jos cu toatele si se aduna ciotca in palarie. Harap-Alb, aflandu-se cu parere de bine despre asta, alearga in dreapta si in stanga si nu se lasa pana ce gaseste-un bustihan putregaios, il scobeste cu ce poate si-i face urdinis; dupa aceea asaza niste tepusi intr-insul, il freaca pe dinauntru cu catusnica, cu sulcina, cu mataciune, cu poala santa-Mariei si cu alte buruiene mirositoare si prielnice albinelor si apoi, luandu-l pe umar, se duce la roi, rastoarna albinele frumusel din palarie in bustihan, il intoarce binisor cu gura in jos, ii pune deasupra niste captalani, ca sa nu razbata soarele si ploaia inlauntru, si apoi, lasandu-l acolo pe camp, intre flori, isi cauta de drum.
Si cum mergea el, multumit in sine pentru aceasta facere de bine, numai iaca i se infatisaza inainte craiasa albinelor, zicandu-i:
- Harap-Alb, pentru ca esti asa de bun si te-ai ostenit de ne-ai facut adapost, vreau sa-ti fac si eu un bine in viata mea: na-ti aripa asta si, cand ii avea vreodata nevoie de mine, aprinde-o, si eu indata am sa-ti vin intru ajutor.

Harap-Alb, luand aripa cu bucurie, o strange cu ingrijire; apoi, multumind craiesei pentru ajutorul fagaduit, porneste, urmandu-si calea tot inainte.
Mai merge el cat merge si, cand la poalele unui codru, numai iaca ce vede o dihanie de om, care se parpalea pe langa un foc de douazeci si patru de stanjeni de lemne si tot atunci striga, cat ii lua gura, ca moare de frig. Si-apoi, afara de aceasta, omul acela era ceva de speriat; avea niste urechi clapauge si niste buzoaie groase si dabalazate. Si cand sufla cu dansele, cea deasupra se rasfrangea in sus peste scafarlia capului, iar cea dedesubt atarna in jos, de-i acoperea pantecele. Si, ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai groasa de-o palma. Nu era chip sa te apropii de dansul, ca asa tremura de tare, de parca-l zghihuia dracul. Si dac-ar fi tremurat numai el, ce ti-ar fi fost? Dar toata suflarea si faptura de primprejur ii tineau hangul: vantul gemea ca un nebun, copacii din padure se vaicarau, pietrele tipau, vreascurile tiuiau si chiar lemnele de pe foc pocneau de ger. Iara veveritele, gavozdite una peste alta in scorburi de copaci, suflau in unghii si plangeau in pumni, blestemandu-si ceasul in care s-au nascut. Ma rog, foc de ger era: ce sa va spun mai mult! HarapAlb, numai o tara cat a stat de s-a uitat, a facut turturi la gura si, neputandu-si stapani rasul, zise cu mirare:
- Multe mai vede omul acesta cat traieste! Mai tartorule, nu manca haram si spune drept, tu esti Gerila? Asa-i ca taci?... Tu trebuie sa fii, pentru ca si focul ingheata langa tine, de arzuliu ce esti.
- Razi tu, razi, Harap-Alb, zise atunci Gerila tremurand, dar, unde mergi, fara mine n-ai sa poti face nimica.
- Hai si tu cu mine, daca vrei, zise Harap-Alb; de-abia te-i mai incalzi mergand la drum, caci nu e bine cand stai locului.
Gerila atunci se ia cu Harap-Alb si pornesc impreuna. Si mergand ei o bucata inainte, Harap-Alb vede alta dracarie si mai mare: o namila de om manca brazdele de pe urma a 24 de pluguri si tot atunci striga in gura mare ca crapa de foame.
- Ei, apoi sa nu bufnesti de ras? zise Harap-Alb. Mai, mai, mai! ca multe-ti mai vad ochii! Pesemne c-aista-i Flamanzila, foametea, sac fara fund sau cine mai stie ce pricopseala a fi, de nu-l poate satura nici pamantul.
- Razi tu, razi, Harap-Alb, zice atunci Flamanzila, dar, unde mergeti voi, fara mine n-aveti sa puteti face nici o isprava.
- Daca-i asa, hai si tu cu noi, zise Harap-Alb, ca doar n-am a te duce in spinare.

Flamanzila atunci se ia dupa Harap-Alb si pornesc tustrei inainte. Si mai mergand ei o postata, numai iaca Harap-Alb vede alta minunatie si mai mare: o aratare de om bause apa de la 24 de iazuri si o garla pe care umblau numai 500 de mori si tot atunci striga in gura mare ca se usuca de sete.
- Mai, da' al dracului onànie de om e si acesta! zise HarapAlb. Grozav burdahan si nesatios gatlej, de nu pot sa-i potoleasca setea nici izvoarele pamantului; mare ghiol de apa trebuie sa fie in matele lui! Se vede ca acesta-i prapadenia apelor, vestitul Setila, fiul Secetei, nascut in zodia ratelor si impodobit cu darul suptului.
- Razi tu, razi, Harap-Alb, zise atunci Setila, caruia incepu a-i tasni apa pe nari si pe urechi, ca pe niste laptoace de mori, dar, unde va duceti voi, fara mine degeaba va duceti.
- Hai si tu cu noi, daca vrei, zise Harap-Alb; de-abia nu te-ai mai linciuri atata in cele ape, ii scapa de blestemul broastelor si-i da ragaz morilor sa umble, ca destul ti-ai facut mendrele pana acum. Ce, Doamne iarta-ma, ii face broaste in pantece de atata apa!

Setila atunci se ia dupa Harap-Alb si pornesc tuspatru inainte. Si mai mergand ei o bucata, numai iaca ce vede Harap-Alb alta minunatie si mai minunata: o schimonositura de om avea in frunte numai un ochi, mare cat o sita si, cand il deschidea, nu vedea nimica; da chior peste ce apuca. Iara cand il tinea inchis, dar fie zi, dar fie noapte, spunea ca vede cu dansul in maruntaiele pamantului.
- Iaca, incepu el a racni ca un smintit, toate lucrurile mi se arata gaurite, ca sitisca, si stravezii, ca apa cea limpede; deasupra capului meu vad o multime nenumarata de vazute si nevazute; vad iarba cum creste din pamant; vad cum se rostogoleste soarele dupa deal, luna si stelele cufundate in mare; copacii cu varful in jos, vitele cu picioarele in sus si oamenii umbland cu capul intre umere; vad, in sfarsit, ceea ce n-as mai dori sa vada nimene, pentru a-si osteni vederea: vad niste guri cascate uitandu-se la mine si nu-mi pot da seama de ce va mirati asa, mira-v-ati de... frumusete-va!
Harap-Alb atunci se bate cu mana peste gura si zice: - Doamne fereste de omul nebun, ca tare-i de jalit, sarmanul! Pe de-o parte iti vine a rade si pe de alta iti vine a-l plange. Dar se vede ca asa l-a lasat Dumnezeu. Poate ca acesta-i vestitul Ochila, frate cu Orbila, var primare cu Chiorila, nepot de sora lui Pandila, din sat de la Chitila, peste drum de Nimerila. Ori din targ de la Sa-l-cati, megies cu Cautati si de urma nu-i mai dati. Ma rog, unu-i Ochila pe fata pamantului, care vede toate si pe toti altfel de cum vede lumea cealalta; numai pe sine nu se vede cat e de frumusel. Parca-i un bot, chilimbot botit, in frunte cu un ochi, numai sa nu fie de deochi!
- Razi tu, razi, Harap-Alb, zise atunci Ochila, uitandu-se inchiorchiosat, dar, unde te duci, fara de mine rau are sa-ti cada. Fata imparatului Ros nu se capata asa de lesne cum crezi tu. Din gardul Oancei ti-a da-o imparatul, daca n-oi fi si eu pe-acolo.
- Hai si tu cu noi, daca vrei, zise Harap-Alb, ca doar n-avem a te duce de mana, ca pe un orb.

Ochila atunci se ia si el dupa Harap-Alb si pornesc tuscinci inainte. Si mai mergand ei o bucata, numai iaca ce vede Harap-Alb alta bazdaganie si mai si: o pocitanie de om umbla cu arcul dupa vanat pasari. S-apoi, chititi ca numai in arc se incheia tot mestesugul si puterea omului aceluia? Ti-ai gasit! Avea un mestesug mai dracos si o putere mai pe sus decat isi poate dracul inchipui: cand voia, asa se latea de tare, de cuprindea pamantul in brate. Si alta data, asa se desira si se lungea de grozav, de ajungea cu mana la luna, la stele, la soare si cat voia de sus. Si daca se intampla sa nu nimereasca pasarile cu sageata, ele tot nu scapau de dansul; ti le prindea cu mana din zbor, le rasucea gatul cu ciuda si apoi le manca asa, crude, cu pene cu tot. Chiar atunci avea un vraf de pasari dinainte si ospata dintr-insele cu lacomie, ca un vultan hamesit. Harap-Alb, cuprins de mirare, zise:
- Dar oare pe acesta cum mama dracului l-o fi mai chemand?
- Zi-i pe nume, sa ti-l spun, raspunse atunci Ochila, zambind pe sub mustati.
- Dar te mai duce capul ca sa-l botezi? Sa-i zici Pasarila... nu gresesti, sa-i zici Latila... nici atata, sa-i zici Lungila... asemene, sa-i zici Pasari-Lati-Lungila, mi se pare ca e mai potrivit cu naravul si apucaturile lui, zise Harap-Alb, induiosat de mila bietelor pasari. Se vede ca acesta-i vestitul Pasari- Lati-Lungila, fiul sagetatorului si nepotul arcasului; braul pamantului si scara cerului; ciuma zburatoarelor si spaima oamenilor, ca altfel nu te pricepi cum sa-i mai zici.
- Razi tu de mine, razi, Harap-Alb, zise atunci Pasari-Lati- Lungila, dar mai bine ar fi sa razi de tine, caci nu stii ce pacat te paste. Chitesti ca fata imparatului Ros numai asa se capata? Poate n-ai stiinta ce vidma de fata e aceea, cand vrea, se face pasare maiastra, iti arata coada, si ia-i urma daca poti! De n-a fi si unul ca mine pe-acolo, degeaba va mai bateti picioarele ducandu-va.
- Hai si tu cu noi, daca vrei, zise atunci Harap-Alb; de-abia mi-i lua pe Gerila de tuluc si l-ii purta cu nasul pe la soare, doar s-a incalzi catusi decat si n-a mai clantani atata din masele, ca un cocostarc de cei batranciosi, ca parca ma strange in spate cand il vad asa.

Pasari-Lati-Lungila se ia atunci dupa Harap-Alb si pornesc ei tussase inainte. Si pe unde treceau, parjol faceau: Gerila potopea padurile prin ardere. Flamanzila manca lut si pamant amestecat cu huma si tot striga ca moare de foame. Setila sorbea apa de prin balti si iazuri, de se zbateau pestii pe uscat si tipa sarpele in gura broastei de seceta mare ce era pe acolo. Ochila vedea toate cele ca dracul, si numai inghetai ce da dintr-insul:
Ca e laie,
Ca-i balaie;
Ca e ciuta,
Ca-i cornuta.

Ma rog, nebunii de-a lui, cate-n luna si in stele, de-ti venea sa fugi de ele. Sau sa razi ca un nebun, credeti-ma ce va spun!
In sfarsit, Pasari-Lati-Lungila ademenea zburatoarele si, jumulite, nejumulite, ti le papa pe ruda, pe samanta, de nu se mai stavilea nimene cu pasari pe langa casa de raul lui.
Numai Harap-Alb nu aducea nici o suparare. Insa, ca tovaras, era partas la toate: si la paguba, si la castig, si prietenos cu fiecare, pentru ca avea nevoie de dansii in calatoria sa la imparatul Ros, care, zice, cica era un om paclisit si rautacios la culme: nu avea mila de om nici cat de un caine. Dar vorba ceea: "La unul fara suflet trebuie unul fara de lege". Si gandesc eu ca din cinci nespalati cati merg cu Harap-Alb, i-a veni el vreunul de hac; s-a mai da imparatul Ros si peste oameni, nu tot peste butuci, ca pana atunci. Dar iar ma intorc si zic: mai stii cum vine vremea? Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n jos; putini suie, multi coboara, unul macina la moara. S-apoi acel unul are atunci in mana si painea, si cutitul si taie de unde vrea si cat ii place, tu te uiti si n-ai ce-i face. Vorba ceea: "Cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale". Asa si Harap-Alb si cu ai sai, poate-ar izbuti sa ia fata imparatului Ros, poate nu, dar acum, deodata, ei se tot duc inainte si, mai la urma, cum le-a fi norocul. Ce-mi pasa mie? Eu sunt dator sa spun povestea si va rog sa ascultati.

Amu Harap-Alb si cu ai sai mai merg ei cat merg si, intr-o tarzie vreme, ajung la imparatie, Dumnezeu sa ne tie, ca cuvantul din poveste, inainte mult mai este. Si cum ajung, odata intra buluc in ograda, tussase. Harap-Alb inainte si ceilalti in urma, care de care mai chipos si mai imbracat, de se taraiau atele si curgeau obielele dupa dansii, parca era oastea lui Papuc Hogea Hogegarul. Si atunci, Harap-Alb se si infatisaza inaintea imparatului Ros, spunandu-i de unde, cum, cine si pentru ce anume au venit. Imparatului i-a fost de-a mirarea, vazand ca niste golani au asemene indrazneala, de vin cu nerusinare sa-i ceara fata, fie din partea oricui ar fi. Dar, nevoind a le strica inima, nu le spune nici da, nici ba, ci le da raspuns ca sa ramaie peste noapte acolo, si pana maine dimineata s-a mai gandi el ce trebuie sa faca... Si pe alta parte, imparatul odata cheama in taina pe un credincios al sau si da porunca sa-i culce in casa cea de arama infocata, ca sa doarma pentru vesnicie, dupa cum patise si alti petitori, poate mai ceva decat acestia.

Atunci credinciosul imparatului se duce repede si da foc casei celei de arama pe dedesubt, cu 24 de stanjeni de lemne, de se face casa rosie cum e jaraticul. Apoi, cum insereaza, vine si pofteste pe oaspeti la culcare. Gerila atunci, nazdravan cum era el, cheama pe tovarasii sai deoparte si le zice incetisor:
- Mai, nu cumva sa va impinga Mititelul sa intrati inaintea mea unde ne-a duce omul tapului celui ros, ca nu mai ajungeti sa vedeti ziua de maine. Doar unu-i imparatul Ros, vestit prin meleagurile aceste pentru bunatatea lui cea nemaipomenita si milostivirea lui cea neauzita. Il stiu eu cat e de primitor si de darnic la spatele altora. Numai de nu i-ar muri multi inainte! sa traiasca trei zile cu cea de-alaltaieri! D-apoi fetisoara lui; a zis dracul si s-a facut; bucatica rupta tata-sau in picioare, ba inca si mai si. Vorba ceea: "Capra sare masa, si iada sare casa". Dar las' ca si-au gasit ei omul. De nu le-oi veni eu de hac in asta noapte, nici mama dracului nu le mai vine!
- Asa gandesc si eu, zise Flamanzila; si-a pus el, imparatul Ros, boii in card cu dracul, dar are sa-i scoata fara coarne.
- Ba mi se pare c-a da el si teleaga, si plug, si otic, si tot, numai sa scape de noi, zise Ochila.
- Ia ascultati, mai! zise Gerila: "Vorba lunga, saracia omului". Mai bine haidem la culcare, ca ne asteapta omul imparatului cu masa intinsa, cu facliile aprinse si cu bratele deschise. Hai! Ascutiti-va dintii si porniti dupa mine.
Si odata pornesc ei, teleap, teleap, teleap! Si, cum ajung in dreptul usii, se opresc putin. Atunci Gerila sufla de trei ori cu buzisoarele sale cele iscusite si casa ramane nici fierbinte, nici rece, cum e mai bine de dormit intr-insa. Apoi intra cu totii inlauntru, se tologeste care unde apuca, si tac ma cheama. Iara credinciosul imparatului, incuind usa pe din afara cu repejune, le zice cu rautate:
- Las' ca v-am gasit eu ac de cojoc. De-acum dormiti, dormire-ati somnul cel de veci, ca v-am asternut eu bine! Va veti face scrum pana maine-dimineata.

Apoi ii lasa acolo si el se duce in treaba lui. Dar HarapAlb si cu ai sai nici nu bindiseau de asta; ei, cum au dat de caldurica, pe loc li s-au muiat ciolanele si au inceput a se intinde si a se harjoni in ciuda fetei imparatului Ros. Ba inca Gerila se intindea de caldura, de-i treceau genunchile de gura. Si hojma morocanea pe ceilalti, zicand:
- Numai din pricina voastra am racit casa; caci pentru mine era numai buna, cum era. Dar asa patesti daca te iei cu niste bicisnici. Las' ca v-a mai pali el berechetul acesta de alta data! Stii ca are haz si asta? Voi sa va lafaiti si sa huzuriti de caldura, iara eu sa crap de frig. Bu...na treaba! Sa-mi dau eu linistea mea pentru hatarul nu stiu cui? Acusi va tarnaiesc prin casa, pe ruda pe samanta; incaltea sa nu se aleaga nimica nici de somnul meu, dar nici de al vostru.
- Ia taca-ti gura, mai Gerila! zisera ceilalti. Acusi se face ziua, si tu nu mai stinchesti cu brasoave de-ale tale. Al dracului lighioaie mai esti! Destul acum, ca ne-ai facut capul calindar. Cine-a mai dori sa faca tovarasie cu tine aiba-si parte si poarte-ti portul. Ca pe noi stiu ca ne-ai ametit. Are cineva cap sa se linisteasca de raul tau? I-auzi-l-ai: parca-i o moara hodorogita. Numai gura lui se aude in toate partile. Hojma tolocaneste pentru nimica toata, curat ca un nebun. Tu, mai, esti bun de trait numai in padure, cu lupii si cu ursii, dar nu in case imparatesti si intre niste oameni cumsecade.
- Ia ascultati, mai, dar de cand ati pus voi stapanire pe mine? zise Gerila. Apoi nu ma faceti din cal magar, ca va veti gasi mantaua cu mine! Eu is bun cat is bun, dar si cand ma scoate cineva din rabdare, apoi nu-i trebuie nici tigan de laie impotriva mea.
- Zau, nu suguiesti, mai Buzila? Da' amarnic mai esti la viata; cand te manii, faci sange-n baliga, zise Flamanzila. Tare-mi esti drag!... Te-as vari in san, dar nu incapi de urechi... Ia mai bine ogoieste-te oleaca si mai strange-ti buzisoarele acasa; nu de alta, dar sa nu-ti para rau pe urma, ca doar nu esti numai tu in casa asta.
- Ei, apoi! Vorba ceea: "Fa bine, sa-ti auzi rau", zise Gerila. Daca nu v-am lasat sa intrati aici inaintea mea, asa mi se cade; ba inca si mai rau decat asa. Cine-a face de alta data ca mine, ca mine sa pateasca.
- Ai dreptate, mai Gerila, numai tu nu te cauti, zise Ochila. Dar cu prujituri de-a tale, ia acusi se duce noaptea, si vai de odihna noastra. Macar tu sa fii acela, ce ai zice, cand ti-a strica cineva somnul? Ba inca ai dat peste niste oameni ai lui Dumnezeu, dar, sa fi fost cu altii, hei, hei! mancai papara pana acum.
- Dar nu mai taceti, mai? Ca ia acusi trec cu picioarele prin pereti si ies afara cu acoperamantul in cap, zise LatiLungil a. Parca nu faceti a bine, de nu va mai astampara dracul nici la vremea asta. Mai Buzila, mi se pare ca tu esti toata pricina galcevei dintre noi.
- Ba bine ca nu! zise Ochila. Are el noroc de ce are, dar stiu eu ce i-ar trebui.
- Ia, sa-i faci chica topor, spinarea doba si pantecele cobza, zise Setila, caci altmintrelea nici nu e de chip s-o scoti la capat cu buclucasul acesta.
Gerila, vazand ca toti ii stau impotriva, se manie atunci si unde nu tranteste o bruma pe pereti, de trei palme de groasa, de au inceput a clantani si ceilalti de frig, de sarea camasa de pe dansii.
- Na! incaltea v-am facut si eu pe obraz. De-acum inainte spuneti ce va place, ca nu mi-a fi ciuda, zise Gerila, razand cu hohot. Ei, apoi? Cica sa nu te strici de ras!... De HarapAlb, nu zic. Dar voi, mangositilor si farfasitilor, de cate ori iti fi dormit in stroh si pe tarnomata, sa am eu acum atatia bani in punga nu mi-ar mai trebui alta! Oare nu cumva v-ati face si voi, niste feciori de ghinda, fatati in tinda, ca sunteti obraze subtiri?
- Iar cauti samanta de vorba, mai Buzila? zisera ceilalti. Al dracului sa fii cu tot neamul tau, in vecii vecilor, amin!
- De asta si eu ma anin si ma inchin la cinstita fata voastra, ca la un codru verde, cu un poloboc de vin si cu unul de pelin, zise Gerila. Si hai de-acum sa dormim, mai acusi sa ne trezim, intr-un gand sa ne unim, pe Harap-Alb sa-l slujim si tot prieteni sa fim; caci cu vrajba si urgie raiul n-o sa-l dobandim.

In sfarsit, ce-or fi mai dondanit ei, si cat or mai fi dondanit, ca numai iaca se face ziua!... Si atunci, credinciosul impa- ratului, crezand ca s-a curatit de oaspeti, vine cu gandul sa mature scrumul afara, dupa randuiala. Si cand ajunge mai aproape, ce sa vada? Casa cea de arama, infocata asa de strasnic de cu sara, era acum toata numai un sloi de gheata, si nu se mai cunostea pe din afara nici usa, nici usori, nici gratii, nici obloane la feresti, nici nimica; iar inlauntru se auzea un taraboi grozav; toti bocaneau la usa cat ce puteau si strigau cat le lua gura, zicand:
- Nu stim ce fel de imparat e acesta, de ne lasa fara scanteie de foc in vatra, sa degeram aicea... Asa saracie de lemne nu s-a vazut nici la bordeiul cel mai saracacios. Vai de noi si de noi, ca ne-a inghetat limba in gura si maduva in ciolane de frig!...
Credinciosul imparatului, auzind aceste, pe de-o parte l-a cuprins spaima, iara pe de alta s-a indracit de ciuda. Si da el sa descuie usa, nu poate; da s-o desprinda, nici atata. Pe urma, ce sa faca? Alearga si vesteste imparatului despre cele intamplate. Atunci vine si imparatul cu o multime de oameni, cu cazmale ascutite si cu cazane pline cu uncrop; si unii taiau gheata cu cazmalele, altii aruncau cu uncrop pe la tatanile usii si in borta cheii si dupa multa truda, cu mare ce haladuiesc de deschid usa si scot pe oaspeti afara. Si cand colo, ce sa vezi? Toti erau cu parul, cu barba si mustetile pline de promoroaca, de nu-i cunosteai, oameni sunt, draci sunt, ori alte aratari. Si asa tremurau de tare, de le dardaiau dintii in gura. Iara mai ales pe Gerila parca-l zghihuiau toti dracii; pozne facea cu buzisoarele sale, incat s-a ingrozit si imparatul Ros cand l-a vazut facand asa de frumusel.

Atunci Harap-Alb, iesind dintre dansii, se infatisaza cuviincios inaintea imparatului, zicand:
- Prea inaltate imparate! Luminarea-sa, nepotul prea puternicului Verde-imparat, m-a fi asteptand cu nerabdare. Deacum inainte, cred ca mi-ti da fata, ca sa va lasam in pace si sa ne ducem in treaba noastra.
- Bine, voinice, zise imparatul, uitandu-se la dansii cam acru oarecum; a veni ea si vremea aceea... Dar acum, deodata, ia sa ospatati ceva, ca sa nu ziceti ca ati iesit din casa mea ca de la o casa pustie.
- Parca v-a iesit un sfant din gura, luminate imparate, zise atunci Flamanzila, ca ne ghioraiesc matele de foame.
- Poate ni-ti da si ceva de udeala, maria-ta, zise Setila, ca ne sfaraie gatlejul de sete.
- Ia lasati, mai, zise Ochila, clipocind mereu din gene, ca luminarea-sa stie ce ne trebuie.
- Asa cred si eu, zise Pasarila, doar, de-a putere-a hi, am cazut la casa imparatesca, sa nu va temeti, ca are inaltimea-sa atata purtare de grija, ca sa nu fim chinuiti cu frig, cu foame si cu sete.
- Mai ramane indoiala despre asta, zise Gerila, tremurand cumplit. Dar n-aveti stiinta ca inaltimea-sa este tata flamanzilor si al insetatilor? Si tocmai de asta ma bucur si eu, ca de-abia m-oi mai incalzi oleaca band sangele Domnului.
- Ei, taca-va gura de-acum! zise Flamanzila. Destul e o maciuca la un car de oale. Nu tot cetarati pe maria-sa, ca om e dumnealui. Pentru niste saracuti ca noi e greu de facut trebi de acestea. Dar la o imparatie, ca cum te-ar pisca un purice; nu se mai baga in seama.
- Din partea mea, mancarea-i numai o zabava; bauturica mai este ce este, zise Setila; si as ruga pe luminarea-sa ca, daca are de gand a ne ospata, dupa cum s-a hotarat, apoi sa ne indeseasca mai mult cu udeala, pentru ca acolo sta toata puterea si indrazneala. Vorba ceea: "Da-i cu cinstea, sa piara rusinea". Dar mi se pare ca ne-am prea intins cu vorba, si luminarea-sa nu stie cum sa ne mai intre in voie.
- Acum, de ne-ar da odata ce ne-ar da, zise Flamanzila, caci ma roade inima de foame ce-mi e!
- Ia mai ingaduiti oleaca, mai, zise Ochila, ca doar nu v-au mas soarecii in pantece. Acusi s-or aduce si bucatele, si vinul, si numai de-ati avea pantece unde sa le puneti.
- Indata vi s-a aduce si demancare, si bautura, zise imparatul, numai de-ti putea dovedi cat va voi da eu; ca de nu-ti fi mancatori si bautori buni, v-ati gasit beleaua cu mine, nu va para lucru de saga!
- D e ne-ar da Dumnezeu tot atata suparare, luminareavoastr a, zise atunci Flamanzila, tinandu-se cu mainile de pantece.
- Si inaltimei-voastre gand bun si mana sloboda, ca sa ne dati cat se poate mai multa mancare si bauturica, zise Setila, caruia ii lasa gura apa, ca din mancare si bautura, las' daca ne-a intrece cineva; numai la treaba nu ne prea punem cu toti nebunii.

Imparatul tacea la toate aceste, ii asculta cu dezgust si numai inghitea noduri. Dar, in gandul sau: "Bine, bine! Cercati voi marea cu degetul, dar ia sa vedem cum i-ti da de fund? Va vor iesi ele toate aceste pe nas". Dupa aceea ii lasa si se duce in casa.
In sfarsit, nu trece mult la mijloc, si numai iaca li se aduc 12 harabale cu paine, 12 ialovite fripte si 12 buti pline cu vin de cel hranit, de care, cum bei cate oleaca, pe loc ti se taie picioarele, iti sclipesc ochii in cap, ti se incleie limba in gura si incepi a bolborosi turceste, fara sa stii bechiu macar. Flamanzila si Setila zisera atunci celorlalti:
- Mai, mancati voi intai si beti cat veti putea, dar nu cumva sa va puneti mintea cu toata mancarea si bautura, c-apoi al vostru e dracul!
Atunci Harap-Alb, Gerila, Ochila si Pasari-Lati-Lungila se pun ei de ospateaza si beau cat le trebuie. Dar ce are a face? parca nici nu se cunostea de unde au mancat si au baut; ca doar mancare si bautura era acolo, nu saga; da, ca la o imparatie.
- Hai, ia dati-va deoparte, mai pacatosilor, ca numai ati crampotit mancarea, zisera atunci Flamanzila si Setila, care asteptau cu neastampar, fiind rupti in cos de foame si de sete.

Si atunci unde nu incepe Flamanzila a carabani deodata in gura cate o haraba de paine si cate o ialovita intreaga, si repede mi ti le-a infulecat si le-a forfecat, de parca n-au mai fost. Iara Setila, dand fundurile afara la cate o bute, horp! ti-o sugea dintr-o singura sorbitura; si, repede-repede, mi ti le-a supt pe toate de-a randul, de n-a mai ramas nici macar picatura de vin pe doage.
Dupa aceea, Flamanzila a inceput a striga in gura mare ca moare de foame si a zvarli cu ciolane in oamenii imparatesti, care erau acolo de fata.
Iara Setila striga si el cat ce putea ca crapa de sete si zvarlea cu doage si cu funduri de poloboc in toate partile, ca un nebun.
Imparatul atunci, auzind vuiet tocmai din casa, iese afara si, cand vede aceste, isi pune mainile in cap de necaz.
- Mai, mai, mai! Acestia-s curat saracie trimisa de la Dumnezeu pe capu meu, zise imparatul in sine, plin de amaraciune. Mi se pare ca, ia acum, mi-am dat si eu peste oameni.

Harap-Alb iese atunci din mijlocul celorlalti si iar se infatisaza inaintea imparatului, zicand:
- Sa traiti, luminate imparate! De-acum cred ca mi-ti da fata, ca sa va lasam in pace si sa ne ducem in treaba noastra, caci nepotul imparatului Verde ne-a fi asteptand cu nerabdare.
- A veni ea si vremea aceea, voinice, zise imparatul cam cu jumatate de gura. Dar ia mai aveti putina rabdare, caci fata nu-i de cele de pe drumuri, s-o luati numai asa, cum s-ar intampla. Ia sa mai vedem cam cum ar veni trebusoara asta. Nu-i vorba, de mancat ati mancat si de baut ati baut fiecare cat saptesprezece. Insa de acum inainte mai aveti si ceva treaba de facut: iaca, va dau o mierta de samanta de mac, amestecata cu una de nisip maruntel; si, pana maine dimineata, sa-mi alegeti macul de-o parte, fir de fir, si nisipul de alta parte; nu cumva sa gasesc vreun fir de mac printre nisip sau vreunul de nisip printre mac, ca atunci am stricat pacea. Si daca-ti putea scoate la capat trebusoara asta, atunci oi mai vedea eu... Iara de nu, veti plati cu capul obraznicia ce ati intrebuintat fata cu mine, ca sa prinda si altii la minte vazand de patima voastra.
Si apoi, ducandu-se imparatul in treaba lui, i-a lasat sa-si bata capul cum vor sti.
Atunci Harap-Alb si cu ai sai au inceput a strange din umere, nepricepandu-se ce-i de facut.
- Ei, apoi saga va pare? Cu chitibusuri de aceste sa ne zabovim noi? Paclisit om e imparatul Ros! se vede el, zise atunci Ochila. Eu, nu-i vorba, macar ca e asa de intuneric, deosebesc tare bine firele de mac din cele de nisip. Dar numai iuteala si gura de furnica ar trebui sa aibi ca sa poti apuca, alege si culege niste flecustete ca aceste, in asa scurta vreme. Bine-a zis cine-a zis ca sa te feresti de omul ros, caci e listai dracul in picioare, acum vad eu.

Harap-Alb isi aduce atunci aminte de aripa cea de furnica, o scoate de unde-o avea stransa, apoi scapara si-i da foc cu o bucatica de iasca aprinsa. Si atunci, minune mare! Numai iaca au si inceput a curge furnicile cu droaia, cata pulbere si spuza, cata frunza si iarba; unele pe sub pamant, altele pe deasupra pamantului si altele in zbor, de nu se mai curmau venind. Si, intr-un buc, au si ales nisipul de-o parte si macul de alta parte; sa fi dat mii de mii de lei, nu gaseai fir de mac printre nisip sau fir de nisip printre mac. Si apoi, in zori de ziua, cand e somnul mai dulce, de doarme si pamantul sub om, o multime de furnici de cele maruntele au strabatut inlauntrul palatului si au inceput a pisca din somn pe imparatul, de-l frigeau, nu altaceva. Si vazandu-se el cuprins de asa usturime, s-a sculat cu nepus in masa, caci nu mai era de chip sa doarma, cum dormea alte dati, pana pe la amiaza, nesuparat de nimene. Si, cum s-a sculat, a si inceput a cauta cu de-amanuntul prin asternut, sa vada ce poate sa fie. Dar a gasit nimica toata, caci furnicile parca intrara in pamant; s-au mistuit, de nu se stie ce s-au mai facut.
- A dracului treaba! Uite ce blanda mi-a iesit pe trup. Sa fi fost nimica... parca nu-mi vine a crede. Insa mai stiu eu?... Ori parerea ma insala, ori s-a stricat vremea, zise imparatul; din doua, una trebuie sa fie numaidecat. Dar, pana una-alta, ia sa ma duc sa vad: ales-au nisipul de mac acei nespalati, care-mi rod urechile sa le dau fata?
Si cand se duce imparatul si vede cum se indeplinise de bine porunca lui, se umple de bucurie... Si, nemaiavand ce pricina sa le caute, ramane pe ganduri.

Atunci Harap-Alb iar iese din mijlocul celorlalti si se infatisaza imparatului, zicand:
- Preainaltate imparate, de-acum cred ca mi-ti da fata, ca sa va lasam in pace si sa ne ducem de unde am venit.
- A veni ea si vremea aceea, voinice, zise imparatul, inganand vorba printre dinti, dar pana atunci mai este inca treaba; iaca ce aveti de facut: fata mea are sa se culce desara unde se culca totdeauna, iara voi sa mi-o strajuiti toata noaptea. Si daca maine dimineata s-a afla tot colo, atunci poate sa ti-o dau; iara de nu, ce-i pati, cu nime nu-i imparti... Inteles-ati?
- Sa traiti, luminate imparate, raspunse Harap-Alb, numai de n-ar fi mai multa intarziere, caci stapanul ma asteapta si grozava urgie poate sa cada pe capul meu din asta pricina.
- Stapanu-tau, ca stapanu-tau; ce ti-a face el, asta-i deosebit de basca, zise imparatul, uitandu-se chioras la dansii. Ieie-va macar si pielea de pe cap, ce am eu de-acolo? Insa pe mine cautati sa nu ma smintiti: fata si ochii din cap, caci atata vi-i leacul; v-ati dus pe copce, cu toata smecheria voastra.

Dupa aceasta, imparatul ii lasa incurcati si se duce la ale sale.
- Aici inca trebuie sa fie un drac la mijloc, zise Gerila, clatinand din cap.
- Ba inca de cei batrani; sageata de noapte si dracul cel de amiazazi, raspunse Ochila. Dar nu si-a juca el mendrele indelung, asa cred eu.
In sfarsit, durai-vurai, seara vine, fata se culca si HarapAlb se pune de straja chiar la usa ei, iara ceilalti se insira tot cate unul-unul pana la poarta, dupa porunca.
Si, cand pe aproape de miezul noptii, fata imparatului se preface intr-o pasarica si zboara nevazuta printre cinci straji. Dar cand ajunge pe la strajerul Ochila, el, sireicanul, mi ti-o vede si da de stire lui Pasarila, zicand:
- Mai, fetisoara imparatului ne-a tras butucul. A dracului zgatie de fata! s-a prefacut in pasarica, a zburat ca sageata pe langa ceilalti si ei habar n-au despre asta. Ei, apoi? Lasa-te in seama lor daca vrei sa ramai far' de cap. De-acum, numai noi o putem gasi si aduce la urma ei. Taci molcum si haidem dupa dansa. Eu ti-oi arata-o pe unde se ascunde, iara tu sa mi-o prinzi cum ti-i mestesugul si sa-i strambi gatul oleaca, sa se invete ea de alta data a mai purta lumea pe degete.

Si atunci, odata si pornesc ei dupa dansa, si nu merg tocmai mult si Ochila zice:
- Mai Pasarila, iacata-o, ia! colo, in dosul pamantului, tupilata sub umbra iepurelui; pune mana pe dansa si n-o lasa!
Pasarila atunci se lateste cat ce poate, incepe a bojbai prin toate buruienile si, cand sa puna mana pe dansa, zbr! pe varful unui munte, si se ascunde dupa o stanca.
- Iacata-oi, mai, colo, in varful muntelui, dupa stanca ceea, zise Ochila.
Pasarila atunci se inalta putin si incepe a cotrobai pe dupa stanci; si cand sa puna mana pe dansa, zbr! si de acolo si se duce de se ascunde tocmai dupa luna.
- Mai Pasarila, iacata-oi, ia! colo, dupa luna, zise Ochila; caci nu pot eu s-o ajung, sa-i dau o scarmanatura buna.
Atunci Pasarila se desira odata si se inalta pana la luna. Apoi, cuprinzand luna in brate, gabuieste pasarica, mi ti-o insfaca de coada si cat pe ce sa-i suceasca gatul. Ea atunci se preface in fata si striga inspaimantata:
- Daruieste-mi viata, Pasarila, ca te-oi darui si eu cu mila si cu daruri imparatesti, asa sa traiesti!
- Ba ca chiar ca erai sa ne daruiesti cu mila si cu daruri imparatesti, daca nu te vedeam cand ai paslit-o, farmazoana ce esti! zise Ochila. Stiu ca am tras o durdura buna cautandu-te. Ia, mai bine hai la culcus, ca se face ziua acusi. S-apoi, ce-a mai fi a mai fi.
Si odata mi ti-o insfaca ei, unul de-o mana si altul de cealalta si hai! hai, hai! in zori de ziua ajung la palat si, trecand cu dansa printre straji, o silesc sa intre in odaia ei, tot cum a iesit.
- Ei, Harap-Alb, zise atunci Ochila, daca nu eram eu si cu Pasarila, ce faceati voi acum? Iaca asa, tot omul are un dar si un amar; si unde prisoseste darul nu se mai baga in seama amarul. Amar era sa fie de voi, de nu eram noi amandoi. Si cu strajuirea voastra, era vai de pielea noastra!
Harap-Alb si ceilalti, nemaiavand ce zice, pleaca capul rusinati, multumind lui Pasarila si vestitului Ochila, caci le-au fost ca niste frati.
Si atunci, numai iaca si imparatul vine ca un leu-paraleu, sa-si ia fata pe seama si, cand o gaseste sub straja, dupa cum nu se astepta el, numa-i scanteiau ochii in cap de ciuda, dar nu avu ce face.

Atunci Harap-Alb iar se infatisaza inaintea imparatului, zicand:
- Luminate imparate, de-acum cred ca mi-ti da fata, ca sa va lasam in pace si sa ne ducem in treaba noastra.
- Bine, voinice, zise imparatul posomorat; a veni ea si vremea aceea. Insa eu mai am o fata, luata de suflet, tot de o varsta cu fata mea; si nu e deosebire intre dansele nici la frumusete, nici la stat, nici la purtat. Hai, si daca-i cunoaste-o care-i a mea adevarata, ia-ti-o si duceti-va de pe capul meu, ca mi-ati scos peri albi, de cand ati venit. Iaca, ma duc sa le pregatesc, zise imparatul. Tu vina dupa mine, si, daca-i ghici-o, ferice de tine a fi. Iara de nu, luati-va catrafusele si incepeti a va carabani de la casa mea, caci nu va mai pot suferi!
Si ducandu-se imparatul, pune de piaptana si imbraca la fel pe amandoua fetele si apoi da porunca sa vie Harap-Alb sa ghiceasca fata imparatului.
Harap-Alb, vazandu-se pus in incurcala, nu mai stia ce sa faca si incotro sa-o dea ca sa nu greseasca tocmai acum, la duca. Si, mai stand el pe ganduri oleaca, cum e omul tulburat, isi aduce aminte de aripa cea de albina si, scotand-o de unde-o avea stransa, scapara si-i da foc cu o bucatica de iasca aprinsa. Si atunci, numai iaca se pomeneste cu craiasa albinelor.
- Ce nevoie te-a ajuns de mine, Harap-Alb? zise ea, zburand pe umarul sau. Spune-mi, caci sunt gata sa te slujesc.
Atunci Harap-Alb incepe a-i spune toate cu de-amanuntul si o roaga de toti dumnezeii ca sa-i dea ajutor.
- N-ai grija, Harap-Alb, zise craiasa albinelor; las' ca te fac eu s-o cunosti si dintr-o mie. Hai, intra in casa cu indrazneala, caci am sa fiu si eu pe-acolo. Si cum ii intra, stai putin si te uita la fete; si care-i vedea-o ca se apara cu naframa, sa stii ca aceea este fata imparatului.

Atunci Harap-Alb intra, cu albina pe umar, in odaia unde era imparatul si cu fetele, apoi sta putin deoparte si incepe a se uita cand la una, cand la alta. Si cum sta el drept ca lumanarea si le privea, cu bagare de seama, craiasa albinelor zboara pe obrazul fetei imparatului. Atunci ea, tresarind, odata incepe a tipa si a se apara cu naframa, ca de un dusman. Lui Harap-Alb atata i-a trebuit: indata face cativa pasi spre dansa, o apuca frumusel de mana si zice imparatului:
- Luminarea-voastra, de-acum cred ca nu mi-ti mai face nici o impiedicare, pentru ca am adus intru indeplinire tot ceea ce ne-ati poruncit.
- Din partea mea poti s-o iei de-acum, Harap-Alb, zise imparatul, ovilit si sarbad la fata de suparare si rusine; daca n-a fost ea vrednica sa va rapuie capul, fii macar tu vrednic s-o stapanesti, caci acum ti-o dau cu toata inima.
Harap-Alb multumeste atunci imparatului si apoi zice fetei: - De-acum putem sa mergem, caci stapanu-meu, luminarea-sa nepotul imparatului Verde, a f i imbatranit asteptandu-ma.
- I a mai ingaduieste putin, nerabdatorule, zise fata imparatului, luand o turturica in brate, spunandu-i nu stiu ce la ureche si sarutand-o cu drag; nu te grabi asa, Harap-Alb, ca te-i pripi. Stai, ca mai ai si cu mine oleaca de vorba: inainte de pornire, trebuie sa mearga calul tau si cu turturica mea sa-mi aduca trei smicele de mar dulce si apa vie si apa moarta de unde se bat muntii in capete. Si de-a veni turturica mea inainte cu smicelele si apa, ia-ti nadejdea despre mine, caci nu merg, fereasca Dumnezeu! Iara de-i avea noroc si-a veni calul tau mai intai si mi-o aduce cele poruncite, sa stii ca merg cu tine, oriunde mi-i duce; s-a mantuit socoteala.

Si atunci, odata pornesc si turturica si calul, fugind pe intrecute, cand pe sus, cand pe jos, dupa cum cerea trebuinta.
Dar turturica, fiind mai usoara, ajunge mai inainte; si pandind tocmai cand era soarele in cruce, de se odihneau muntii numai pentru o clipita, se repede ca prin foc si ia trei smicele de mar dulce si apa vie si apa moarta, si apoi ca fulgerul se intoarce inapoi. Si, cand pe la poarta muntilor, calul ii iese inainte, o propeste in cale si o ia cu magulelile, zicandu-i:
- Turturica-rica, draga pasarica, ada la mine cele trei smicele de mar dulce, apa cea vie si cea moarta, si tu du-te inapoi de-ti ia altele si mi-i ajunge pe drum, caci esti mai sprintena decat mine. Hai, nu mai sta la indoiala si da-mi-le, caci atunci are sa fie bine si de stapanu-meu, si de stapana-ta, si de mine, si de tine; iara de nu mi li-i da, stapanu-meu Harap-Alb este in primejdie, si de noi inca n-are sa fie bine.
Turturica parca n-ar fi voit. Dar calul n-o mai intreaba de ce-i e cojocul; se repede si-i ia apa si smicelele cu hapca si apoi fuge cu dansele la fata imparatului si i le da, de fata cu Harap-Alb. Atunci lui Harap-Alb i s-a umplut inima de bucurie.
Vine ea si turturica mai pe urma, dar ce-ti e buna? - Alei, tolina ce-mi esti, zise fata imparatului; da' bine m-ai vandut. Daca e asa, hai, porneste chiar acum la imparatul Verde si vesteste-i ca venim si noi in urma.

Atunci turturica porneste. Iara fata imparatului ingenunche dinaintea tatane-sau si zice:
- Binecuvanteaza-ma, tata, si ramai sanatos! Se vede ca asa mi-a fost sortit si n-am ce face; trebuie sa merg cu HarapAlb, si pace buna!
Dupa aceasta, isi ia cele trebuitoare la drum, apoi incaleca si ea pe un cal nazdravan si sta gata de pornire. Iara HarapAlb, luandu-si oamenii sai, incaleca si el si pornesc spre imparatie, Dumnezeu sa ne tie, ca cuvantul din poveste, inainte mult mai este.
Mers-au ei si zi si noapte, nu se stie cat au mers; si, de la un loc, Gerila, Flamanzila si Setila, Pasari-Lati-Lungila si nazdravanul Ochila se opresc cu totii in cale, se opresc si zic cu jale:
- Harap-Alb, mergi sanatos! De-am fost rai, tu ni-i ierta, caci si raul cateodata prinde bine la ceva.
Harap-Alb le multumeste s-apoi pleaca linistit. Fata vesel ii zambeste, luna-n cer a asfintit. Dar in pieptul lor rasare... Ce rasare? Ia, un dor, soare mandru, luminos si in sine arzator, ce se naste din scanteia unui ochi fermecator!
Si mai merg ei cat mai merg, si de ce mergeau inainte, de ce lui Harap-Alb i se tulburau mintile, uitandu-se la fata si vazand-o cat era de tanara, de frumoasa si plina de vina-ncoace.

Salatile din Gradina Ursului, pielea si capul cerbului le-a dus la stapanu-sau cu toata inima. Dar pe fata imparatului Ros mai nu-i venea s-o duca, fiind nebun de dragostea ei. Caci era boboc de trandafir din luna lui mai, scaldat in roua diminetii, dezmierdat de cele intai raze ale soarelui, leganat de adierea vantului si neatins de ochii fluturilor. Sau, cum s-ar mai zice la noi in taraneste, era frumoasa de mama focului; la soare te puteai uita, iar la dansa ba. Si de-aceea Harap- Alb o prapadea din ochi de draga ce-i era. Nu-i vorba, si ea fura cu ochii, din cand in cand, pe Harap-Alb, si in inima ei parca se petrecea nu stiu ce... poate vreun dor ascuns, care nu-i venea a-l spune. Vorba cantecului:
Fugi de-acole, vina-ncoace!
Sezi binisor, nu-mi da pace!

sau mai stiu eu cum sa zic, ca sa nu gresesc? Dar stiu atata, ca ei mergeau fara a simti ca merg, parandu-li-se calea scurta si vremea si mai scurta, ziua ceas si ceasul clipa, da, cum e omul cand merge la drum cu dragostea alaturea.
Nu stia sarmanul Harap-Alb ce-l asteapta acasa, caci nu s-ar mai fi gandit la de-alde acestea.
Insa vorba cantecului:
De-ar sti omul ce-ar pati,
Dinainte s-ar pazi!

Dar iaca ce m-am apucat de spus. Mai bine va spuneam ca turturica ajunsese la imparatul Verde si-l instiintase ca vine si Harap-Alb cu fata imparatului Ros.
Atunci imparatul Verde a si inceput a face pregatire, ca pentru o fata de imparat, dand si porunca sa le iasa intru intampinare. Iara Spanul icnea in sine si se gandea numai la razbunare.
In sfarsit, mai merge Harap-Alb cu fata imparatului cat mai merge, si de la o vreme ajung si ei la imparatie.
Si, cand colo, numai iaca ce le ies inainte imparatul Verde, fetele sale, Spanul si toata curtea imparateasca, ca sa-i primeasca. Si vazand Spanul cat e de frumoasa fata imparatului Ros, odata se repede sa o ia in brate de pe cal. Dar fata ii pune atunci mana pe piept, il branceste cat colo si zice:
- Lipseste dinaintea mea, Spanule! Doar n-am venit pentru tine, s-am venit pentru Harap-Alb, caci el este adevaratul nepot al imparatului Verde.

Atunci imparatul Verde si fetele sale au ramas incremeniti de ceea ce au auzit. Iar Spanul, vazand ca i s-a dat viclesugul pe fata, se repede ca un caine turbat la Harap-Alb si-i zboara capul dintr-o singura lovitura de palos, zicand:
- Na! asa trebuie sa pateasca cine calca juramantul! Dar calul lui Harap-Alb indata se repede si el la Span si-i zice:
- Pan-aici, Spanule! Si odata mi ti-l insfaca cu dintii de cap, zboara cu dansul in inaltul cerului, si apoi, dandu-i drumul de-acolo, se face Spanul pana jos praf si pulbere. Iara fata imparatului Ros, in valmasagul acesta, repede pune capul lui Harap-Alb la loc, il inconjura de trei ori cu cele trei smicele de mar dulce, toarna apa moarta, sa stea sangele si sa se prinda pielea, apoi il stropeste cu apa vie, si atunci Harap-Alb indata invie si, stergandu-se cu mana pe la ochi, zice suspinand:
- Ei, da' din greu mai adormisem! - Dormeai tu mult si bine, Harap-Alb, de nu eram eu, zise fata imparatului Ros, sarutandu-l cu drag si dandu-i iar palosul in stapanire.

Si apoi, ingenunchind amandoi dinaintea imparatului Verde, isi jura credinta unul altuia, primind binecuvantare de la dansul si imparatia totodata.
Dupa aceasta se incepe nunta, s-apoi, da Doamne bine!
Lumea de pe lume s-a strans de privea,
Soarele si luna din cer le radea.
S-apoi fost-au fost poftiti la nunta: Craiasa furnicilor, Craiasa albinelor si Craiasa zanelor, minunea minunilor din ostrovul florilor!
Si mai fost-au poftiti inca: crai, craiese si-mparati, oameni in seama bagati, s-un pacat de povestar, fara bani in buzunar. Veselie mare intre toti era, chiar si saracimea ospata si bea!
Si a tinut veselia ani intregi, si acum mai tine inca; cine se duce acolo bea si mananca. Iar pe la noi, cine are bani bea si mananca, iara cine nu, se uita si rabda

 

Mai multe articole