În lumea mărilor, trăia o mică zână ce-şi avea sălaş într-o chochilie. Niciodată nu ieşise din minuscula ei căsuţa, căci era atât de micuţă şi de fragilă, încât orice pală de vânt ar fi putut-o ucide. Mai erau şi alte zâne scoică pe plaja de dincolo de porţi, fiecare cu lumea ei. Seara, sutele de cochilii rozalii se lăsau îmbăiate în razele apusului, căpătând sclipiri sidefii. Valurile se repezeau spre ele, încercând să le tragă în mare, acolo unde sălăşluiau ciudatele creaturi ale tărâmului celor nouă porţi.

Zâna de azur, asculta vuietul mării, ţesând la o pânză de purpură. Uneori călătorea în vis dincolo de pereţii cochiliei şi era fericită fiindcă putea zbura. Nu putea însă, oricât ar fi încercat să le vorbească celorlalte zâne, de un neam cu ea fiindcă fiinţele de vis nu aveau glas. Îi plăcea să privească scoicile în culucuşul lor de nisip argintiu şi răsăritul celor două luni albastre. Şi îi mai plăcea să alunece pe deasupra mării ca un nor, tot mai departe de ceea ce cunoştea. Păru-i auriu se amesteca cu apa de un albastru limpede.

Într-o seară, descoperi o făptură ciudată, ce fusese adusă de valuri pe plaja de argint. Părul făpturii era albastru iar trupu-i era translucid, ca al meduzelor ce dormeau în oceane. Ce era aceea fiinţă, zâna nu putea spune. Dar nicicând nu văzuse vreo fiinţă atât de fermecătoare.

zana din scoica

- Oare o dormi? Se întrebă zâna de azur ce nu cunoscuse până atunci moartea.

Micuţa îl veghea, aşteptându-l să se trezească. În singurătatea ei, îşi imagina că îi vorbeşte necunoscutului şi că acesta îi arată lumea lui. O poartă uriaşă ce atingea cerul, se ridica din mare, păzindu-i pe copiii apelor.

- Uite, aceea este ţara noastră..., îi spunea el iar zâna de azur îi zâmbea, cugetând că acel necunoscut era singurul prieten pe care-l avea. În fiecare dimineaţă se grăbea să zboare în vis către acea creatură, să vadă dacă se trezise. Trupul ca sticla însă devenea tot mai transparent pe măsură ce zilele treceau, prefăcându-se încet în nisip. Sărmana zână nu ştia că din asta era făcut de fapt praful pe care se odihnea scoica ei.

- Hei, doar n-o să dispară, se îngrijoră ea.

Iubea făptura aceea fără nume şi ar fi vrut să-i vorbească

Dar într-o zi, Azur nu-l mai găsi pe fiul apei. Oricât îl căută, nu reuşi să-i dea de urmă.

zana din scoica

- Ce rost are...

Zilele treceau, zâna îşi ţesea pânza de purpură din care erau făcute veşmintele zeilor ce trăiau dincolo de marile porţi. Munca aceea i se părea acum fără rost, la fel ca acea scoică sau plaja de argint. Ce rost avea viaţa-i dacă nu-i era permis să atingă sau să iubească? Îşi dorea să iasă din acea închisoare în care fusese zăvorâtă de zei şi să zboare cu adevărat la fel ca acele păsări ciudate cu gâturi lungi şi ochi albaştri ce se roteau în înalt. Nu mai putea rămâne. Desculţă, se avântă afară, neţinând seama de vocea ce-i spunea că era primejdios pentru ea să-şi părăsească cuibul. Când în sfârşit picioarele-i întâlniră nisipul se opri uluită, ameţită de toate acele senzaţii ce o nădăpădiseră. Un vânticel îi atingea părul ca un fulg iar soarele aflat la apus îi părea orbitor fiindcă ochii ei erau obişnuiţi cu lumina palidă din scoică. Era prima oară când putea să-şi privească suratele ce dormitau în căsuţele lor. Păreau atât de singure în acel decor dominat de argintiu!

Cu paşi mici, se îndreptă către mare. Cât de frumoase erau cele două luni şi porţile ivite în cer! De-abia acum realiza cât de întinsă era lumea şi cât de mică era scoica ei.

Valurile se răsuceau spre ea ca nişte panglici transparente, trăgând-o.

- Sunt liberă! Surâse ea împiedicându-se. Cu adevărat!  

Ceva mai târziu, pe valurile mării, în apropierea ţărmului, o micuţă scoică naviga fără teama de a se scufunda.

- Mai repede, mai repede!

Chiotele zânei ce o călărea răsunau până în străfundul mării, agitând peştii cu forme curioase ce dormeau în mâl.

- Mai departe!

Fericită, Azur călătorea tot înainte, avântându-se către porţile zeilor.

Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.

 

Mai multe articole