Eram însarcinată atunci când – mânată de curiozitatea pe care m-o stârneau foile de observație neobișnuit de groase pe care le primeam când și când– am intrat pentru prima dată într-o secție de Terapie Intensivă Nou- Născuți.Comparativ cu domeniul meu de activitate m-am regăsit, brusc, într-o zonă diametral opusă. Am realizat că noi –anatomopatologii și legiștii – și ei, neonatologii, lucrăm cu extremele existenței umane.

Erau mici. Foarte mici. Prea mici pentru lumea prea mare în care aterizaseră – majoritatea cu mult mai repede decât ar fi trebuit – și totuși perfecți. Niște ,,bebeluși în miniatură” dacă vreți. Atât de mici încât îți era și teamă să te uiți la ei. Nu, nu vă gândiți la spoturile publicitare la scutece de unică folosință sau șervețele umede. Nicidecum. Acești micuți au greutatea unei fiole de vin sau a unei pâini pe vatră. Scutecul cel mai mic le ajunge aproape până la gât iar o branulă normală este cât antebrațul lor cu totul. Vi s-a părut cumva că nou-născutul vostru de 3 kilograme este foarte mic?

Corect! Vi s-a părut doar!

Sunt mici. Foarte mici. Prea mici. Și totuși luptă. Fiecare respirație este o victorie, fiecare nouă oră care îi găsește tot în viață este o adevărată promisiune. Pentru ei, o masă poate însemna uneori doar 0,2 ml (!!!) de lapte. Pentru ei noaptea nu înseamnă liniște și odihnă – în Terapia Intensivă luminile nu se sting niciodată. Pentru ei ziua nu înseamnă că s-au risipit odată cu lumina monștrii întunericului.

om mare si om mic

Sunt mici. Foarte mici. Prea mici. Fac tratament. Sunt conectați la aparate, fac perfuzii, radiografii, uneori operații. Sunt departe de părinți.

Și totuși se agață de viață la fel de strâns cum se agață – cu mânuța lor miniaturală – de degetul oricui vrea să îi mângâie. Cu toate că…viața nu a fost prea darnică pentru ei..cel puțin, Încă.
Sunt copii de oameni cu stare și copii de oameni săraci. Copii ai unor părinți tineri și copii ai unor părinți care au trecut de floarea vârstei. Sunt copii singuri la părinți sau din familii cu mulți frați. Sunt copii doriți și copii nedoriți. Sunt copii care, dacă supraviețuiesc, au drumul netezit de părinți și copii pe care nu îi așteaptă o viață ușoară. Și totuși…acolo, în Terapie, sunt cu toții egali. Toți luptă la fel pentru fiecare gură de aer și pentru toți, se luptă la fel. Cu toate resursele. Cu tot sufletul.

Ce lecție mare ne dau acești copii mici! Când ești aruncat fără voia ta într-o situație dură sau neașteptată, pentru care nu ești pregătit suficient, nu te ajută cu nimic să îți plângi de milă, să te superi, să regreți, să nu accepți situația, să îți faci griji. Sunt cele mai neinspirate alegeri – pentru că nici nu te ajută, îți și consumă inutil resurse. Trebuie în schimb să lupți, să nu te descurajezi, să speri fără a-ți face planuri, să nu te gândești la ce urmează.Uneori este suficient să respiri și să te hrănești și să aștepți să mai treacă puțin timp. Să prinzi puteri. Să crești.Ah…și să ai încredere, că atunci când nu mai poți singur, cineva, cumva, va lupta alături de tine și pentru tine… Poate părea puțin, dar uneori este mai mult decât suficient. Uneori, este tot ceea ce avem nevoie!

Deci, cât de Mare o fi un Om Mic?"

sursa: https://patologysite.wordpress.com/

 

Mai multe articole