Adulţii cred adesea că educaţia unui copil începe când el e destul de mare ca să înţeleagă, sau să facă lucruri, sau când face lucrurile într-o manieră neagreată de adult şi atunci trebuie corectat. De fapt, educaţia începe din primele zile de viaţă a bebeluşului. Este o educaţie prin modul de a relaţiona cu el. Ştim că mama este cea care creează prima relaţia cu copilul, apoi are rolul de a o extinde către ceilalţi membri ai familiei.

Mişcări, atitudine

În primii doi ani de viaţă, copilul învaţă din ceea ce observă, din atitudinea celor din jur, din mişcările lor, nu din comunicarea verbală. Desigur, are nevoie să i se vorbească, dar ce va învăţa el este comunicarea. De exemplu, la baie părintele îi vorbeşte, îi explică ce urmează, dar e important să şi tacă, la fel ca într-o conversaţie, pentru a lăsa şi copilul să se exprime prin gângurit.

Atmosfera familei

Ceea ce percepe iniţial copilul şi ceea ce va avea în general impact asupra dezvoltării personalităţii lui este atmosfera familiei. O atmosferă tensionată, o atmosferă anxioasă îi vor cere copilului un răspuns, o adaptare. El observă modul în care relaţionează cei din casă şi învaţă. Zâmbetele, râsul, aplaudatul, îmbrăţişările între membrii familiei şi între ei şi bebeluş vor exprima mult mai mult decât cuvintele.

Alternative

psihoterapeut Anda PăcurarE uşor să iei toate deciziile şi să te ocupi de tot ce are nevoie un bebeluş sau un copil foarte mic, preverbal. Şi toutuşi, ca părinte ai responsabilitatea de a-l ajuta să fie independent, de a-i stimula gândirea. Şi e bine să nu ne gândim doar la jucării inteligente, ci la funcţionarea de zi cu zi. Când îi dai unui copil să aleagă dintre mai multe jucării pe cea pe care o va lua cu el, dintre mai multe haine pe cea pe care o va îmbrăca şi apoi între alimente, de fapt îi educi gândirea. E important ca alegerile să fie între nişte limite, nu alegeri nelimitate. Astfel, el va învăţa că în viaţă e nevoie să iei decizii şi că în faţa unei probleme există mai mult decât o singură soluţie. Atunci contemplă soluţiile şi o alege pe cea care i se pare optimă. Altfel, pus în faţa unei probleme, va crede că e neputincios şi altcineva trebuie să-l ajute.

Responsabilităţi

Copilul are nevoie să înveţe să fie responsabil, mai întâi cu el însuşi. Părintele îi poate oferi o linguriţă să înveţe să se hrănească, îi pune hainele în sertare în care el să ajungă. Şi astfel copilul învaţă că este capabil. Va valora mai mult decât o mie de laude. Apoi învaţă responsabilitatea spaţiului oferindu-i-se o mobilă adaptată, dulapul unde îşi poate pune hainele, mica sa bibliotecă etc. Treptat, învaţă că la baie mergi singur şi că nu intri peste părinţi. Şi aici tot părintele facilitează învăţarea, respectând intimitatea copilului pe măsură ce creşte şi limitând accesul copilului în spaţiile unde adultul are nevoie de intimitate. Şi este şi responsabilitatea familială: atunci când copilul este invitat să coopereze la sarcinile casei, desfăcutul cumpărăturilor, gătit, curăţenie etc. Aşa va simţi că aparţine.

Nevoi de bază

Psihologic vorbind, nevoile de bază ale oricărui copil, încă de când se naşte, sunt de a simţi că aparţine şi că e semnificativ. Prin toate cele de mai sus el simte cu adevărat acest lucru şi niciun cuvând sau pledoarie nu-l vor ajuta să simtă mai bine decât atitudinea parentală.

Articol scris de psihoterapeut Anda Păcurar www.psihocenter.ro

Anda Păcurar este psihoterapeut specializat în lucrul cu copiii, dar și în psihoterapia de cuplu. S-a format în psihoterapie adleriană, urmând nenumărate cursuri, și deține certificat de practică europeană.

 

Mai multe articole