Târgul Galaților - o monografie a orasului Galati

Investigația noastră a pornit de la o întrebare simplă: ”Ce putem spune noi destre orașul nostru?”

Au urmat apoi alte întrebări, care au născut alte întrebări și așa a apărut mica noastră monografie despre minunatul târg, creație a unei diversități etnice, care timp de secole a împărțit același spațiu înconjurat de Dunăre, Brateș, Siret și Prut.

În lucrearea de față, noi am încercat să surprindem aspecte inedite din viața minortăților naționale din orașul nostru și am identificat o nevoie acută de manifestare a acestora și de implicare în viața comunității. Am observat că, în Galați au fost aduși refugiați din Yemen, Siria, Irak, Afganistan, Turcia și am încercat să-i implicăm și pe ei în proiectele noastre de voluntariat.

Asa am înțeles mai bine ideile de multicultariltate și de toleranță. Și de Europă în schimbare. Desigur am încercat să cercetăm câteva aspecte legate de originea denumirii acestui oraș și a modului cum el a evoluat de-a lungul timpului.

Nu putem vorbi despre minorități, dacă nu vorbim despre istoria acestui oraș, care e leagănul unei culturi originale, o combinație între elementele occidentale și cele orientale. Orașul nostru este o poartă spre o lume uitată, dar și către viitor. Un viitor care nu poate fi, decât așa cum noi, tinerii îl vom construi.

Denumirea acestui oraș se pierde în neguri de timp, motiv pentru care am citit presa, am fost la Biblioteca V. A. Urechia, am vorbit cu oamenii, ne-am bucurat împreună și nu am uitat nicio clipă să prețuim fecare informație în parte.

Prof. univ. dr Ionel Cândea, cadru didactic la Facultatea de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii Dunărea de Jos din Galaţi susținea că: „Cele mai aprofundate studii cu privire la etimologia denumirii oraşului şi judeţului Galaţi au fost realizate de regretatul istoric Paul Păltânea. Conform studiilor domniei sale, publicate în lucrarea «Istoria oraşului Galaţi de la origini până în 1918» de-a lungul timpului, au fost formulate mai multe ipoteze cu privire la originea denumirii oraşului”.

Astfel, numelui oraşului Galaţi i se atribuie o origine celtică, acceptată de mulţi istorici mari precum Cezar Bolliac, Ion Ghica, Ion Heliade Rădulescu. În schimb, Nicolae Iorga a legat etimologia denumirii Galaţi de migraţia celţilor din tribul galaţilor. Conform altor ipoteze, numele ar proveni de la gali care în secolul III î. Hr. ar fi pus temeliile aşezării devenite peste secole oraşul Galaţi sau de la o colonie asiatică cu numele Gala sau Kalhat (fortăreaţă, în limba arabă ori de la conducatorul de oşti romane Cocceius Galatus (din vremea împăratului Constantin cel Mare) care ar fi întemeiat asezarea Urbs Galati. „Totuşi teoria cea mai acceptată de către istorici este aceea că denumirea Galaţi derivă de la vechi nume de persoane, locuitori ai acestei zone a ţării. Aşa cum concluzionează şi profesorul Păltânea, valoarea onomastică a cuvântului Galați este dovedită de înscrisuri vechi pe care s-au găsit numele unor persoane care se numeau Vasile Gălată, Petrea Galaţi, Marin Galaţi. În documente şi cronici româneşti, numele oraşului este întâlnit sub forma Gălaţi sau Gălaţ, iar în cele din alte ţări este menţionat ca şi Gallaz, Galatz, Galazzo”, ne-a mai precizat istoricul.

Aşadar aflarea originii denumirii oraşului Galaţi naște controverse, dar ce vom face când vom încerca să vorbim despre locuitorii acestui port de la Dunăre? Ce alte necunoscute vom descoperi? Greu de răspuns la această întrebare.

Începuturile orasului Galați sunt greu de deslușit din cauza lipsei de surse documentare. Cercetările întreprinse până acum au dus la concluzia că localitatea datează din primele decenii ale secolului al XV-lea. Acesta era un neînsemnat târg de pescari care a început să prospere în conditiile căderii în mâinile turcilor a cetaților Chilia și Cetatea Albă în 1484, ajungând spre sfârșitul secolului, principalul port al Moldovei.

Puținele mărturii existente, referitoare la situația Galaților în secolul al XV-lea și al XVI-lea atestă totuși o sumară activitate a pieței interne, constituită înca din prima jumatate a secolului al XV-lea. Piața gălățeană se impune la mijlocul secolului al XV-lea ca un important centru al comerțului cu pește.

Populația târgului era formată din români, armeni, greci, puțini unguri catolici, numărul ei ridicându-se la mijlocul secolului al XVII-lea la aproximativ 3.000 de locuitori. Locuitorii se ocupau cu negoțul de băcănie, pescărie, olărie, lemnărie etc. Numărul mesteșugarilor este necunoscut. Existau meșteri pietrari, zidari, teslari, tâmplari, zugravi, dovezi fiind bisericile zidite: Precista (1647), biserica Sf. Dimitrie (1648).

Orașul era administrat de un pârcalab. Aici având reședința și pârcalabul ținutului Covurlui. Pârcalabul de Galați era reprezentantul puterii executive locale și comandant al portului. El își exercita atribuțiile cu ajutorul unui aparat administrativ format din dregători (soltuzi) și din căpitanul de târg. Tot aici își aveau sediul "calarașii de Galați", cu organizare specială, având vătaful lor, cu stegar și ceauș. Ei faceau curse între Galași și Iași pâna la granițele Poloniei și Rusiei ducând corespondența primită din Constantinopol la Curtea Domnească din Iași, ducând-o în acelasi timp și pe cea domnească la Galați, unde o încredințau călărașilor de Ţarigrad .

În secolul al XVIII-lea târgul se dezvoltă devenind un important centru economic. Valoarea pieței gățățene crește în mod simțitor, căci aproape tot comerțul din zona Dunării de Jos se facea numai prin Galați. Bogățiile pamântului Moldovei se adunau la Galați și se împrăștiau în lume pe corăbii străine. Numeroase corăbii soseau aici din Levant, Egipt, nordul Africii cu marfuri străine și se întorceau încărcate cu bogățiile Moldovei, dar acest lucru îi va afecta stabilitatea, fiind bântuit în secolul al XVIII-lea de multe războaie și molime. În 1711 orașul este prădat, iar locuitorii măcelăriți de turci și tătari în urma luptei dintre ruși și turci la Stănilești pe Prut.

În 1758 orașul este ars de tătarii hanului Ghira, iar în timpul razboiului ruso-turc din 1768, după plecarea trupelor ruse din oraș, o parte din armata turceasca ocupă Galații și îl trec prin foc și sabie. În 1789 portul este ars cu desăvârșire. Înlaturarea monopolului turcesc asupra economiei țării, prin aplicarea Tratatului de la Adrianopol (1829) s-a reflectat pozitiv asupra întregii vieți a orașului: dezvoltarea meșteșugurilor și a manufacturii, a pieței locale și comerțului la schelă, creșterea populației etc. 

În marea ei majoritate, populația orașului se desprinde de agricultură practicând mesteșugurile, negustoria sau lucrând ca salariați la diferiți patroni. O parte a forței de muncă, necuprinsă în economia urbană, continuă să lucreze pământul luat în dijmă de la arendașii moșiilor Ţiglina și Brateș din apropierea orasului .

Structura societății gălățene este greu de reconstituit. Începând cu ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și primele decenii ale secolului al XX-lea în rândurile muncitorimii gălățene au avut loc modificări calitative și cantitative, numărul muncitorilor de fabrică crescând considerabil. Ocupația principală a locuitorilor din oraș era legată de industrie, diferite mesteșuguri, precum și de activitatea comercială. Unii locuitori din suburbiile din vale, se ocupau cu cărăușia, agricultura și creșterea vitelor.

La începutul secolului al XX-lea, lumea gălățeană era una elitistă, un amestec de diferite etnii, dar care locuiau într-o armonie desăvîrșită. Din păcate în perioada postbelică, din cauza marii industrializări și a sistematizării orașului, multe lucruri s-au schimbat. Dar dacă vom căuta cu atenție, sigur vom redescoperii parfumul de altă dată al Târgului Galați.

Noi am făcut, primul pas, de dumneavoastră depinde restul. Pentru început am mers la Comunitatea greacă și cum sarea şi piperul dau savoare mâncării, tot aşa tradiţiile, obiceiurile şi mai ales tabieturile grecilor le fac acestora traiul mai frumos şi le aduc noroc sau prosperitate. Aşa cred şi cei aproximativ 500 de greci care trăiesc acum la Galaţi. Chiar simplul obicei de a-şi ura unii altora, în greceşte, o zi, o săptămână sau o lună bună ori chiar un anotimp bun are menirea de a atrage spiritele bune. Grecii pun mare preţ pe fericirea lor şi a copiilor lor, făcând orice le stă în putinţă pentru a-i ajuta să-şi construiască un rost în viaţă.
Citind presa gălețeană am descoperit mici detalii, dar care ne-au încântat cu adevărat.

E aproape o regulă nescrisă ca afacerile grecilor să fie în familie, pentru a asigura traiul copiilor sau rudelor. De altfel, de la botez, când micuţul primeşte obiecte de aur, se încearcă atragerea norocului de partea lui. Primul copil al familiei este numit după bunicul sau bunica din partea tatălui, în semn de respect. Preşedinta Comunităţii Elene din Galaţi, doamna Rodoclia Zamfiropol, se mândreşte că poartă numele mic al bunicii. În Grecia însă, la ieşirea din maternitate, pe certificatul de naştere e scris doar numele de familie şi sexul. Până la botez, copiii nu sunt strigați pe nume, ci li se spune “beba”, adică bebeluș. Certificatul final, semnat de ambii părinți, se acordă numai după ce se primește actul de botez ştampilat de preot.

Şi nunta e prilej de invocare a norocului. Înainte de căsătorie, la o petrecere acasă, mireasa primeşte de la rudele apropiate foarte mulți bani, pe care-i înșiră pe patul ei, pentru prosperitate. La nuntă, mireasa poartă, de obicei, voaluri roșii sau galbene, reprezintând focul ce va apăra cuplul de spiritele rele. Ea trebuie să aibă şi un cub de zahăr, pentru o viață dulce și plină de bucurie. La ceremonia religioasă, obișnuitele coroane ale mirilor sunt fie coroniţe din flori de portocal, fie cercuri simple, din aur, legate simbolic unul de altul cu o panglică ceva mai lungă. Deși s-a căsătorit la Galați, doamna Zamfiropol a avut la ceremonia religioasă coronițe legate cu o astfel de panglică. Bineînțeles, la nunţile din Grecia, chiar se sparg farfurii, la anumite melodii tradiționale, cioburile aducând noroc. Ca o superstiție, este bine pentru miri ca aceștia să își facă nunta duminica.

De Anul Nou familiile din Galaţi nu uită nici acum să prepare în casă Pita Sfântului Vasile. De o astfel de pită dulce, dar având ca ingredient şi ceapa, îşi aminteşte doamna Elli Vurlis. În prima zi a Anului Nou, aceasta se împărţea numai cu familia. Cum grecii acordă un respect mare părinţilor şi bunicilor, pita era tăiată de capul familiei, de regulă persoana cea mai în vârstă: prima felie era a Sf. Vasile, următoarea era a casei, pentru bunăstare, iar apoi, în ordinea vârstei, primea câte o porţie fiecare dintre cei prezenţi. La doamna Zamfiropol acasă, în vremea copliăriei, se pregăteau trei astfel de pite, fiecare cu bănuţul ei. Una se tăia în ajun de Anul Nou, a doua în prima zi a anului, iar a treia se păstra pentru Bobotează.

În viața de zi cu zi a familiei intervin mai degrabă tabieturile, precum băutul cafelei, decât tradiţiile. Cafeneaua e locul unde bărbații, dar mai nou şi femeile, se întâlnesc, dacă se poate zilnic, pentru a discuta despre orice. “Practic, acolo orice poate deveni subiect de conversație. Se discută, se țipă, se fumează, se bea cafea, prietenii se contrazic, dușmanii ajung să se împace, este locul unde vedeți adevărata viață grecească”, povestește doamna Zamfiropol, pentru cei care nu au vizitat Grecia niciodată. Cert este că nu există familie de eleni care să nu consume cafea. Tinerii, la rândul lor, servesc un fel de frappe, făcut tot pe bază de cafea gecească. Iar în Galați, Olimpos chiar este locul unde grecii din orașul de la Dunăre recreează atmosfera dintr-o veritabilă cafenea din Republica Elenă. Pentru necunoscători, cafeaua grecească, care se prepară la ibric, întotdeauna fără lapte, este ceva mai deschisă la culoare, aducând a cacao, și, bineînțeles, are un gust specific. De regulă, se servește alături de un pahar de apă.

De la greci, am ajuns la italieni. Ei nu locuiesc de foarte mult timp pe aceste meleaguri. Prima migraţie importantă a italienilor în România a avut loc la începutul secolului al XX-lea. 12.000 de cetăţeni din Peninsulă au venit să lucreze în construcţii. Muncitorii italieni au construit în România drumuri, poduri, căi ferate, bănci, şcoli, biserici. Italienii pot fi astfel întâlniţi în marile aglomerări urbane ca: antreprenori, unde au participat la construirea unor mari edificii în Bucureşti, Ploieşti, Câmpulung-Muscel, Craiova, Galaţi, Suceava, Iaşi, Sinaia, Timişoara, Târgovişte, Piteşti, Sibiu, Braşov şi alte localităţi. Au lucrat la drumuri şi poduri, şosele, căi ferate, aducţiuni de apă, viaducte, dar şi fântâni, biserici, monumente funerare, bănci, şcoli. Mărturie stau: spitalul Colţea şi multele mozaicuri de la Palatul Cotroceni, Casa de Economii şi Cercul Militar din Bucureşti, podul de la Cernavodă, calea ferată Braşov-Bucureşti, Liceul Dinicu Golescu şi biserica Flamandă – Câmpulung Muscel, catedralele din Craiova şi Galaţi. Ei au fost încet asimilați, numărul italienilor este destul de mic, dar desfășoară activități culturale deosebite, la care elevii nostri participă cu drag, mai ales că la final, primesc delicioasa pizza.

Căutând în presa gălățeană, am descoperit o populație interesantă, despre care nu auzisem până atunci. Scapeții, intraţi pe teritoriul României după 1820, s-au înmulţit rapid (cu toate că se castrau după ce li se năşteau doi copii), iar potrivit recensământului oficial din 1871 ajunseseră la peste 16.000. Au dispărut după 1947, fiind „absorbiţi” de populaţia de origine lipovenească. Ultima mărturie despre ritualul scapeţilor datează de la 1957, când trei bărbaţi au ajuns la închisoare pentru mutilarea unui membru al sectei din Măcin.

Rușii sau muscalii sunt alți conlocuitori ai nostri. Nu mai încape nicio îndoială că termenul de „muscal” este destul de cunoscut în ţara noastră, mai ales că a fost folosit în numeroase opere literare, dar puţină lume ştie, însă, că acum o sută şi ceva de ani termenul de muscal nu avea doar sensul actual (acela de „rus”), ci era ascociat cu cel puţin două alte sensuri. Primul şi cel mai cunoscut era cel de birjar (în ruseşte „moskal” înseamnă chiar birjă), mai ales că prin a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi a prima jumătate a secolului al XX-lea mai toate oraşele mari din România se bazau pe trăsurile muscalilor. În fine, cel mai puţin cunoscut sens al cuvântului „muscal” este legat de descrierea unei populaţii bizare, emigrată în spaţiul românesc din Rusia, cam pe la începutul secolului al XIX-lea, ca urmare a unei prigoane religioase pornită împotriva lor. Mai erau cunoscuţi şi sub numele de „scapeţi” sau de „scopiţi”, iar alăturarea lor de cuvântul „muscal” are explicaţii solide. În primul rând erau de origine rusă, iar în al doilea rând cei mai mulţi dintre ei îşi câştigau traiul ca birjari în marile oraşe.

Secta scapeţilor, descrisă pe larg într-o lucrare a Bisericii Despre scapeţi există numeroase izvoare literare. Unele sunt mai credibile, altele nu prea. În volumul „Monografia Sfintei Episcopii a Dunării de Jos”, realizat la solicitarea şi cu finanţarea Bisericii Ortodoxe Române, de către diaconul Anghel Constatinescu, în anul 1906, adică acum 110 ani se vorbește despre această populație. Lucrarea amintită, care este o adevărată enciclopedie a judeţelor Galaţi, Brăila, Tulcea şi Constanţa și a fost reeditată în 2014, în condiţii grafice de excepţie, de către Arhiepiscopia Dunării de Jos, la iniţiativa IPS Casian Crăciun.

Dincolo de analiza societăţii din perspectiva bisericii, cartea amintită conţine detalii impresionante despre economia zonei, despre starea infrastructurii şi, nu în ultimul rând, conţine analize demografice foarte bine structurate. Iar în ceea ce priveşte celelalte culte prezente pe raza celor patru judeţe amintite, Anghel Constantinescu surprinde prin echilibrul cu care prezintă lucrurile, căci lipseşte orice fel de partizanat, totul fiind înfăţişat firesc, simplu, didactic. „Scapeţii sau castraţii sunt veniţi în ţara noastră cam pe la anul 1820. Ei se numesc între dânşii porumbei albi spre a arăta că sunt inocenţi, pentru care şi convieţuiesc într-un fel de comunitate de mai mulţi bărbaţi şi femei la un loc, denumindu-se fraţi şi surori. Caracteristica vieţii lor este abstinenţa sexuală prin castrarea şi a bărbaţilor, şi a femeilor”. Anghel Constantinescu - Monografia Arhiepiscopiei Dunării de Jos,1909 „Ei mărturisesc, între altele, că Hristos s-a întrupat în persoana unui muscal, anume Selivanoff, care a întemeiat religia scapeţilor, şi au nădejedea că acest Selivanoff va mai veni pe pământ când va mântui lumea”, continuă lucrarea amintită.

O altă comunitate interesantă din Galați este cea turcă. Venite de dincolo de Europa, tocmai din Peninsula Anatolia, familiile turceşti au adus în orașul de la Dunăre vocea muezinului şi amintirea cămilelor. Numele ţării lor, tradus prin „putere” sau „măreţie” îşi găseşte un fel de corespondenţă şi în statutul capului de familie. Mai presus de tot şi toate e însă Allah. Indiferent în ce colţ de lume s-ar afla membrii unei familii turceşti, preceptele din Coran le influenţează aproape toate ritmurile zilnice, ţine să ne asigure doamna Gulten Abdula, preşedinta filialei locale a Uniunii Democrate Turce din România, care numără peste 150 de membri.

Printr-un ritual simplu, binecuvântarea lui Allah sau a Profetului e obţinută la fiecare dintre evenimentele importante din viața de familie. Unul dintre aceste evenimente marcante este botezul. Nu naşii, ci imamul (preotul musulman) sau, în lipsa lui, cel mai bătrân om din comunitate, este cel care alege numele copilului. În ciuda faptului că tatăl este figura importantă în cadrul familiei, urarea tradițională pentru copilul botezat este „Să ai parte de mamă şi de tată!”

Bărbații turci își amintesc cu siguranță de un alt botez. Pe la 4-5 ani, când sunt circumciși, ei trec prin Botezul mare, celebrat printr-o petrecere ca la nuntă. Chiar după această etapă însemnată din viaţa copilului său, tatăl are obligaţia să îl ducă în vizită la moscheile şi muzeele renumite din Turcia, prilej cu care îi povesteşte despre istoria şi tradiţiile poporului său.

În trecut, băieții mai aveau un hop de trecut în viaţă, cerutul în căsătorie făcându-se după un tipic anume, care nu cunoştea rabat. Tânărul venea acasă la părintele fetei, însoţit de tatăl sau. Dacă cel din urmă nu mai era în viaţă, îl însoțea un unchi. Fata peţită trebuia să prepare cafeaua şi să o servească oaspeţilor. Cu bună ştiinţă, în ceaşca tânărului peţitor se punea adeseori şi sare, ca să se vadă cât de mult ţine la viitoarea nevastă. Nu degeaba se proceda așa, turcii susținând că amintirea unei cafele (şi implicit a persoanei care a servit cafeaua) durează 40 de ani. Cam cât o căsătorie! Tot la ritualul peţitului, fiica era întrebată, de față cu toţi ceilalţi, dacă este de acord să se mărite şi tot atunci se decidea şi răspunsul pentru peţitor. Înainte de nuntă, atât la casa fetei, cât şi la casa băiatului, avea loc petrecerea de Kna.

Cea mai deosebită este cea a fetei. Îmbrăcată în veşminte roşii, viitoarea mireasă e unsă ritualic de prietenele ei, cu hena. Este vorba despre un praf roşiatic, obţinut dintr-un copac care ar fi coborât din Rai. Practic, mireasa își ia la revedere de la casa părintească. În familia tradiţională abia formată, tatăl are sarcina de a munci şi de-a aduce bani în casă, iar mama de a face educaţia copilului şi de a-l creşte sănătos. Dacă în cursul zilei nu e posibil, atunci familia întreagă trebuie să stea la aceeaşi masă măcar seara. Împărţirea bucatelor face bine familiei pe termen lung şi fortifică o legătură deja puternică: aceea între copil şi părinţii săi.

La sărbători, indiferent la ce distanţă s-ar afla, el merge să îşi viziteze părinţii, aceasta fiind o obligaţie în spiritul Coranului. Mai mult decât atât, dacă o cunoştinţă este bolnavă sau în suferinţă, un bun musulman nu trebuie să lase să treacă 40 de zile fără să îl viziteze.

Și după ce am gustat din cafeaua turcească, atît de delicioasă, am pornit pe urmele evreilor. Deşi au mai rămas doar 140, faţă de cei 17.000 câţi erau în perioada interbelică, evreii din Galaţi sunt o comunitate puternică, strânsă în jurul impunătoarei sinagogi din centrul oraşului. Îi unesc istoria de câteva sute de ani pe aceste meleaguri, legătura indestructibilă cu Israelul şi amintirea nealinată a Holocaustului, care a înghiţit pe cineva drag din orice familie de evrei. Preceptele din Talmud, cartea de căpătâi a comunităţii de rit iudaic, nu sunt uitate nici în acest colţ de lume, în viaţa de zi cu zi, acestea devenind legi intransigente de conduită morală. Deşi respectată, instituţia căsătoriei civile e puţin importantă, faţă de cea religioasă. În spiritul „legii lui Moise şi a Israelului”, căsătoria la sinagogă presupune încheierea unui act numit „Ketubah”, prin care bărbatul îşi ia angajamentul, inclusiv financiar, pentru cazul în care cei doi soţi se despart. „Nu e o constrângere de ordin material, suma înscrisă datând din timpurile străvechi. Dar arată că bărbatul îşi asumă responsabilitatea vieţii împlinite de familie”, explică preşedintele Comunităţii Evreilor din Galaţi, Sorin Blumer.

Cum în ultima vreme căsătoriile au fost mixte, ultima nuntă între doi gălăţeni de origine evreiască pecetluită cu un asemenea act a avut loc înainte de ’89. Cunoscută mai ales din filme, tradiţia spargerii paharului reprezintă o parte infimă din ceremonia religioasă. „Spargerea paharului, moment în care se urează „Mazal tov”, are o parte tristă – simbolizează dărâmarea celui de-al doilea templu şi asta nu ai voie să uiţi niciodată. Partea de bucurie este că mariajul este astfel pecetluit”, aflăm de la domnul Blumer. În nunţile strict tradiţionale se păstrează un tipic al cerutului fetei, dar şi obiceiul ca, la petrecerea propriu-zisă, femeile să danseze doar cu mireasa, iar bărbaţii doar cu mirele.

Obiceiurile legate de naştere, atribuirea prenumelui şi maturitate se păstrează mai bine, chiar şi în unele familii mixte. Însă un copil va fi considerat de origine evreiască numai pe linie maternă, doar dacă mama e evreică. Ritualul „Brith Milah” - tăierea împrejur - are loc la opt zile de la naştere. Copiii primesc un prenume tradiţional evreiesc, însemnat doar într-un act religios. De obicei acest nume nu corespunde cu cel din buletin. Cu numele religios vor fi apelaţi la ceremoniile religioase. Un alt moment important în ciclul vieţii unui evreu este majoratul, care se face la împlinirea vârstei de 13 ani, moment care are, de asemenea, importanţa sa în ritmurile vieţii religioase a unui evreu.

O comunitate mică, dar care se comportă ca o mare familie, aşa sunt armenii din Galaţi, în ciuda faptului că au rămas doar 40-50 de suflete. Dintre aceştia, doar unul sau doi armeni mai sunt puri, aşa că tradiţiile aduse din Caucaz se pierd în negura timpurilor. Cu toate acestea, micul grup din Galaţi rămâne unit în plan spiritual. Unul dintre lucrurile care îi ţin alături este Biserica Armenească „Sfânta Maria”, din zona Potcoava de Aur. E ştiut lucru că în orice loc de pe pământ i-a purtat soarta, armenii au început să-şi întemeieze viaţa de comunitate ridicând în primul rând un lăcaş de cult.

Mai mult decât credinţa în Dumnezeu, pe armenii de pretutindeni îi uneşte istoria. Gălăţeanul Eduard Kevorkian afirmă răspicat că, dacă în familiile mixte, aflate la treia sau a patra generaţie, tradiţiile s-a pierdut, în schimb, orice urmaş al unui armean se simte dator să povestească mai departe despre prigoana la care i-au supus turcii, în 1915. Se spune că nu există familie care să nu fi avut o rudă pierdută în prigoana de acum o sută de ani. Tocmai de aceea, a le povesti copiilor despre încercarea strămoşilor lor devine o adevărată tradiţie de familie. Ca exemplu, iată care este istoria familiei Tavitian din Galaţi „Trei generaţii din familie îşi datorează existenţa unui fapt istoric care, în mod tragic, a pus capăt multor vieţi. Arşag Tavitian nu şi-a dorit niciodată să renunţe la casa şi la familia lui din Erzerum”, ne povesteşte chiar strănepoata acestuia, gălăţeana Noemi Tavitian. „Când era doar un copil de zece ani, străbunicul Arşag a fost martorul unor cruzimi de neimaginat, unui masacru care l-a bântuit tot restul vieţii.

În timpul prigoanei armenilor din 1915, familia străbunicului Arşag a fost ucisă de soldaţii turci, cu excepţia unei mătuşi care a reuşit să scape şi a încercat să îl salveze. Forţat să îşi vadă mătuşa decapitată de Junii turci, copilul de atunci a reuşit să scape din Erzerum ajutat de un necunoscut care a binevoit să îl îmbrace în straie turceşti, dându-i o şansă la libertate.” După o călătorie lungă prin lume, Arşag se căsătoreşte cu o armeancă din Brăila şi abia prin ’45 se stabileşte la Galaţi. Frumuseţea vieţii modeste de atunci se regăsea în bucuriile mici, dar sincere de care Maria Tavitian, unul dintre cei patru copii ai lor, îşi aminteşte cu plăcere. Deşi nu aveau bogăţii, plăcerea copiilor era extrem de mare când savurau corăbioare însiropate, baklava, mâncare de vinete sau mâncăruri de gutui sau prune gătite de mama lor.

În zilele de sărbătoare, părinţii îşi puneau „hainele bune” şi, înainte de a pleca la biserică, toţi copiii trebuiau să sărute mâna tatălui şi a mamei, în semn de respect şi recunoştinţă. Un alt ritual, acum uitat, era băutul ceaiului, nu din ceaşcă, ci din farfurie. Ţinând-o cu uşurinţă pe vârful degetelor, armenii ridicau farfuria la buze şi sorbeau ceaiul, aşa cum obişnuiau strămoşii lor. Noemi Tavitian mai povesteşte că, deşi în familiile armeneşti covorul reprezintă un obiect ce trebuie transmis din generaţie în generaţie, în familia sa, singurul obiect păstrat de la străbunicul Arşag este un samovar în care acesta prepara ceaiul pentru musafiri.

Călătoria noastră este aproape de final, nu am aflat totul, încă sunt multe taine de descoperit, dar cu siguranță, timpul ne va oferi sansa să aflăm și alte lucruri. Îmbătrânirea populaţiei şi căsătoriile mixte fac ca numărul reprezentanţilor altor etnii din Galaţi să fie în cădere liberă. Minorităţile naţionale aşteaptă cu nerăbdare recensământul ca să aibă ocazia să-şi declare pe faţă etnia. La recensământul din 2001, în Galaţi erau 14.300 persoane de altă etnie decât cea română, reprezentând 2,3 la sută din numărul total de locuitori ai judeţului. Pentru comparaţie, în perioada interbelică, etniile erau peste 40 % din numărul total de populaţie, arată datele compartimentului relaţii publice şi minorităţi naţionale din cadrul Consiliului Judeţean Galaţi. Potrivit aceleiaşi surse, cauza acestei diminuări este îmbătrânirea comunităţilor. Un exemplu elocvent în acest sens o reprezintă comunitatea evreilor, care, din 133, cât erau la recensământul din 2001, sunt acum100. Din aceştia, doar cinci sunt copii „

Între timp lucrurile s-au schimbat și singura minoritate națională în creștere este cea a romilor. Din păcate, aici va trebui să lucrăm mai mult, deoarece din sondajul realizat de noi, mulți gălățeni nu își doresc niciun fel de interacțiune cu această comunitate. În școlile în care merg copiii romi, copiii români se retrag, în presă nu am găsit decît știri negative. Interesant este că la petreceri, toți românii ascultă muzică țigănească și cumpără flori de la exoticele și frumoasele țigănci.

Mesajul nostru final este că indiferent de etnie, oamenii acestui oraș au creat un loc minunat, care mai are foarte multe povești de scris, iar noi vom încerca prin proiectul nostru să dezvoltăm respectul, toleranța și speranța că mâine va fi mai bine.

sursa: Camelia Nenu Facebook

• Mai departe