Unde sunt? În casă, făcându-şi temele sau jucându-se pe tableta sau la consola. La grădiniţa cu program prelungit sau cu program normal. În loc să se joace hochei de stradă, ei joacă acum jocuri organizate şi scheme regulate de joc si jocuri supravegheate de adulţi. Merg la Kumon sau la dans sau la ore de artă, sau la înot sau tae kwon do. Copiii din clasa socială de mijloc sunt ocupaţi, ocupaţi, ocupaţi, cu program care ar putea rivaliza cel cel ar unui director general.

Nu se termină niciodată. La liceu încep să îşi contruiască curicullum vitae pentru universitate. Serviciu comunitar? Da. Sporturi? Da. Printre altele şi o slujbă cu jumptate de normă. Dacă au ceva talent atletic părinţii vor începe să investească serios timp şi bani pentru asta. Până la 18 ani vor fi deja veterani i unei vieţi programate.

Nu e de mirare că mulţi dintre ei sunt atât de neajutoraţi. Toată viaţa lor cineva le-a spus ce să facă şi unde să meargă. De îndată ce sunt pe cont propriu se pierd. Universităţile raportează niveluri record de stress printre studenţii lor. Profesorii se plâng de băieţii studenţi, mai ales, de 19 ani sunt cei care au de fapt 17. Copiii nu au învăţat niciodată să stea pe propriile lor picioare. E posibil oare să le facem mai mult rău decât bine?

joaca in parc

David Whitebread crede astfel. El este psiholog la Cambridge University specializat în copilăria mică. El şi alţi 120 de experţi au lansat o campanie pentru a convinge guvernul britanic să revină asupra educaţiei care începe acum de la 5 ani. Dacă copiii încep prea devreme să înveţe formal, spun experţii, aceasta poate duce la rele profunde, inclusiv stress şi probleme de sănătate mentală. Până la vârsta de 7 ani copilul e gata de ... joacă. „Joaca este o modalitate puternică de a învăţa abilităţi sociale”, scrie Peter Gray, un psiholog evoluţionist care crede că vieţile copiilor au devenit din ce în ce mai înregimentate. Joaca învaţă copiii, de asemenea, cum să îşi managerieze emoţiile negative precum frica şi teama şi îi ajută să se testeze prin luarea unor decizii riscante. Joaca nestructurată şi nesupravegheată (of, orori) are un rol crucial pentru dezvoltarea copiilor.

„În joacă copiii iau propriile lor decizii şi îşi rezolvă propriile lor probleme”, spune prof. Gray. „În situaţii conduse de adulţi copiii sunt slabi şi vulnerabili. În joacă ei sunt puternici şi tari. Lumea jocului este practica copilului pentru a deveni un adlt.”. Acei copii care se joacă senini până la apusul soarelui nu îşi pierd timpul. Ei învaţă lecţii de viaţă rezolvând probleme, prin negociere şi încăpăţânare. Şi se descurcă mai bine fără ajutorul nostru.

În societăţile din vechime copiii se jucau continuu până în adolescenţă. Dar astăzi, aşa cum observă prof. Whitebread joaca a fost aproape eliminată din vieţile copiilor de către o societate care nu mai vrea să îşi asume riscuri, prin separarea noastră de natură şi prin răspândirea unei presupuneri culturale cum că „mai devreme e mai bine”. Dar ceea ce a ucis cu adevărat joaca este marea anxietate că nu ne stimulăm copiii corect de la o vârstă fragedă şi vor pierde astfel în competiţia tot mai mare a vieţii, anxietate hrănită de profesionişti şi părinţi. 

Toate astea au trimis copiii la grădiniţa cu program normal, situaţie care poate avea rezultate nedorite. Nu tuturor copiilor le merge bine acolo. Unii devin anxioşi şi stresaţi. E prea mult, prea devreme. Părinţii din clasa socială de mijloc sunt pe bună dreptate dornici să le ofere copiilor lor cea mai bună şansă în viaţă. De aceea ei doresc să investească mai mult în copii decât oricând.

De aceea cuvântul „părinte” s-a transfromat din substantiv în verb. Nu mai este destul să îi hrăneşti şi să îi îmbraci. Acum copiii trebuie ghidaţi la fiecare pas în viaţă.

Părinţii de astăzi sunt mai aproape de copiii lor decât au fost vreodată şi asta este, în general, bine. Dar această apropiere nu ajută întotdeauna la câştigarea independenţei. Telefonul celular este o extensie a cordonului ombilical. Zilele trecute am citit un interviu despre o femeie de afaceri puternică care era şi mama unei fete de 15 ani. În mijlocul acestui interviu i-a sunat celularul. Era fiica sa care o suna să o întrebe pe mamă dacă putea mânca o prăjitură.

Am crescut în anii 1950, într-o altă lume. Am crescut la pachet cu alţi copii, făcând lucruri interzise (căţărarea pe construcţii în devenire era favorita noastră) în care te puteai chiar răni. Uneori nu vedeam un altul cu rolele. Erau şi perioade lungi de plictiseală. Am început să fac pe baby-sitterul pentru fratele şi sora mea când aveam 10 ani. Când am plecat la universitate rareori ne vorbeam, au şi părinţii mei. Era un telefon la capătul holului pentru 38 de studenţi şi convorbirile la distanţă mare erau scumpe. Părinţii îşi aveau viaţa lor şi eu pe a mea şi asta a fost, de fapt, de la început.

Nu spun că era mai bine. Copiii de astăzi sunt expuşi unor experienţe bogate la care generaţia mea nici nu visa. Sunt extraordinar de realizaţi. Mă bucur că nu trebuie să concurez cu ei.

Şi cu toate astea, când sunt invitat la un comitet şcolar să aleg pe cel mai bun şi mai strălucit, cum mi se întâmplă uneori, mă blochez. Candidaţii vin cu biografii care te uimesc. Au note mai ales A plus şi sunt campioni la înot şi voluntari pentru orfanii din Nepal. Sunt buni şi amabili şi sunt implicaţi în atât de multe lucruri încât e un miracol că au timp să doarmă. Dar prea mulţi dintre ei sunt laţi de o milă şi adânci de 2 centimetri. Nu se gândesc profund asupra vieţii. Muncesc incredibil de mult dar fac totul într-un mod convenţional. Sunt foarte, foarte buni la sărituri peste hopuri.
Ar fi interesant cel puţin să ne lăsăm copiii să stea uneori singuri sub un copac şi să viseze. Cine ştie? S-ar putea chiar să nu ne ducă lipsa.”

Articol preluat de pe pagina de facebook BABY CARE SIBIU

 

Mai multe articole