Numitorul comun pentru toate motivele care aduc disfuncționalitate în viața noastră este inabilitatea omului modern de a simți până la capăt suferința. Fugim de ea, o fentăm sau o băgăm sub preș, o considerăm inamică, suntem dezamăgiți de noi înșine dacă o întrezărim, o acoperim cu poze, cu poleială socială, cu uitare de sine.

N-am văzut la nicio altă generație de părinți o așa de nenaturală obsesie să măture din calea copiilor imediat orice formă de disconfort. Anestezii permanente pentru orice mică durere, pansamente duble pentru zgârieturi banale, renunțări imediate la prima lacrimă, supraraționalizări ale eșecurilor, tamponări rapide pentru respingere socială de orice tip, gratificări urgente la primul semn ale celei mai naturale frustrări.

Nu există creștere sănătoasă fără INTEGRARE a tot ce înseamnă polaritate în viața asta: lumină-întuneric, frumos-urât, adevăr-minciună, bine-rău etc. Nu poți crește pe nimeni decupând de el ceea ce e țesut organic în ițele vieții. E un mod de a-l înstrăina de sine însuși, de substanța din care e făcut.

Da, copiii au certuri, se simt uneori excluși, alteori respinși, uneori neputincioși, de multe ori nu cei mai buni sau cei mai frumoși. Da, copiii au așteptări neîmplinite, dezamăgiri de tot felul, zile când le e tare greu, foame sau sete de îndurat încă 10 minute, efort de făcut încă peste ce reușesc doar din plăcere. Și toate acestea sunt foarte în regulă. Sunt parte din creștere. Nu le ignorăm, dar nici nu lăsăm pulsul să ne crească, pupilele să se dilate, vocea să se încordeze în iluzia că dacă acum le e puțin rău înseamnă că am eșuat cumva sau ne îndreptăm spre totala marginalizare în viață.

Singurul mod de a trata suferința este întâi abilitatea de a sta o vreme în ea, de a accepta ce este ca atare și de a o privi în ochi, până în oase. Copiii învățați să fugă de ea imediat ce dă semn că există vor crea disfuncționalitate in viața lor, din reflex, fără măcar să mai întrezărească o altfel de paradigmă decât aceea a "vieții care mi se întâmplă via noroc/ghinion", vinovați/nevinovați etc"

Totul depinde de cum își vede părintele capabil să facă asta, să se susțină pe sine în adevăruri și mai puțin confortabile, să se simtă bine în propria piele emoțională. Suferința nu e de alungat. E de primit și trecut prin ea, ca la naștere, în travaliul care îți trimite semnale în piele, oase și mușchi că EȘTI.

sursa: Oana Moraru

Oana Moraru

 

Mai multe articole