Nu totul este alb sau negru. Părerile greşite abundă dar stilul parental în formarea ataşamentului părinte-copil nu trebuie etichetat strict ca bun sau rău.

În mod fundamental, când vorbim despre ataşamentul părinte-copil ne referim la legătura emoţională şi de încredere pe care o formeaază copilul cu cea/cel care îl îngrijeşte. Este o modalitate de relaţionare cu copilul dumneavoastră şi de răspuns la nevoile sale. Dr. William Sears, un pediatru cunoscut ca şi „părintele ataşamentului părinte-copil” identifică 7 tipuri sau principii de practici parentale: legătura de la naştere, alăptarea, ţinerea/purtarea copilului în braţe, răspunsul la plânsul copilului, atenţia la cei din jurul copiilor, echilibrul şi limitele.

Mitul 1. Copiii vor crede că toată lumea se învârte în jurul lor

Ataşamentul părinte-copil se referă la răspunsul sensibil al părinţilor la nevoile copilului. În primele 6 luni de viaţă ceea ce vrea copilul este sinonim cu ceea ce el are nevoie şi trebuie ca aceste nevoi să fie satisfăcute întocmai. Pe măsură ce copilul creşte, părinţii învaţă să distingă între ceea ce copilul vrea şi ceea ce are nevoie şi răspund în funcţie de aceasta. Ataşamentul părinte-copil este, în mai multe sensuri, un fel de abordare a creşterii copilului centrată pe familie şi nu doar o abordare centrată pe copil. Este mereu vorba de un echilibru între nevoile membrilor familiei şi siguranţa că nevoile fiecărui membru al familiei sunt îndeplinite, nu doar cele ale copilului.

copilul dupa nastere

 

Mitul 2. Trebuie ca o mamă să alăpteze pentru ca legătura mamă-copil să se formeze.

Alăptarea este unul din elementele importante în formarea ataşamentului părinte-copil dar nu este obligatoriu. Unele femei pur şi simplu nu pot alăpta dintr-o varietate de motive dar asta nu înseamnă că sunt incapabile să se ataşeze de copiii lor. Mamele care nu alăptează pot experimenta ataşamentul şi apropierea de copil în timp ce-şi alimentează copilul cu biberonul, ţinând, în acest timp, copilul în braţe, legănându-l, privindu-l în ochi, vorbindu-i şi chiar ţinându-l în contact piele-la-piele în timpul mesei.

Aceste principii reprezintă, de fapt, o abordare a creşterii copilului şi nu un set strict de reguli de urmat. Mulţi părinţi văd aceste principii ca reguli şi se simt compleşiţi de ele. De îndată ce sunt înlăturate miturile şi concepţiile greşite despre ataşamentul părinte-copil părinţii pot descoperi o modalitate şi mai frumoasă de a creşte copiii şi se pot simţi chiar mai aproape de proprii lor copii.

Mitul 3. Pentru formarea ataşamentului copilului de părinte părintele trebuie să fie permisiv.

Majoritatea familiilor aleg să practice o disciplină uşoară cu copiii lor. Dar asta nu înseamnă lipsă de disciplină. Doar pentru că o familie nu alege să nu îşi certe sau să nu îşi lovească copiii asta nu înseamnă că nu impun consecinţe pentru comportamentele rele. Creşterea permisivă a copiilor presupune că orice comportament este OK când, în realitate, familiile în care există ataşament familial au reguli şi limite care trebuie respectate la fel ca în orice familie.

Mitul 4. Mamele care lucrează nu se pot ataşa de copiii lor.

Mamele care lucrează în afara casei pot să se ataşeze de copiii lor la fel ca şi cele care stau acasă. De fapt, se poate argumenta că legătura părinte-copil este chiar mai valoroasă pentru aceste mame pentru că reînâlnirea şi apropierea la întoarcerea acasă pot ajuta mama şi copilul să se reconecteze după ce au fost despărţiţi o perioadă din zi.

Articol scris de Amy Vowles Sursa: http://www.sheknows.com/parenting/ tradus de https://www.facebook.com/BabyCareSibiu/

 

Mai multe articole