A fi profesor la o scoala cu copii dificili poate fi o misiune aproape imposibila, mai ales daca e primul tau an ca profesor, plin de vise dar care sunt repede frante de realitatea dura din salile de clasa. Eu ca parinte, abia reusesc sa educ la un nivel decent 3 copii buni, uneori nu reusesc sa-i "stapanesc", si doar imi imaginez cum este sa trebuiasca sa stapanesti 30 de copiii ce nu au gasit un sens in scoala, ce nu au o motivatie de a merge inainte. Scrisoarea scrisa de Cristina te pune pune pe ganduri, intri intr-o realitate pe care poate nu ti-o imaginezi. 

"Aveam 22 de ani când am intrat în învățământ. Aruncată de pe băncile facultății într-o școală dintr-un sat din Vaslui. O școală de peste dealuri, cu holuri reci, întunecate, podele gri și parchet ros. Predam engleza unor copii care nu înțelegeau ce vorbesc. În zilele ploioase mașina nu aducea copiii din unele sate. Dar unii veneau pe jos sleiți de puteri, murdari de noroi până la genunchi, prea obosiți ca să mai dea randament.

Alții veneau la școală rar. Scrijeleau cu mâini muncite, crăpate, litere pe caietele lor murdare. Pielea zdrelită de soare, uscată de vânt îți arăta unde au fost. Stăteau în ultimele bănci, spre ușă, tăcuți, nemișcați, gata parcă să o zbughească oricând. Pe chipurile de adulți în trupuri de copii, o expresie de durere și încrâncenare. Dacă le oferi un sfat, un șervețel când au nevoie, se încruntă, refuză orice apropiere, nu înțeleg, te vor departe, mormăie cuvinte neînțelese. În singurătatea lor, uitați se simt mai bine. Citesc pe litere ca în clasa I, deși sunt în clasa a VII-a. Și se înfurie repede, pentru ei e o muncă inutilă, amară. Aruncă cartea iritați. Dar e o clasă bună, se spune, copii mulți, dar cuminți. Totuși „ai câțiva cu care să-ți faci ora”.

La clasa a VIII-a băieții vin la școală cu cabluri, cuie și ciocane. Când intru în clasă sunt cu instrumentele pe bănci. Îi rog frumos să le pună deoparte, dar nu pot uita că le au la îndemână. Le vorbești în engleză, te privesc și își zâmbesc șiret. Știu ei mai bine ce au de făcut. Câțiva băieți repetenți sunt stăpânii clasei. Au chipurile schimonosite de o maturizare grea, dureroasă. Mint, înșală cu o abilitate care mă uimește. Tu, cel de la catedră, ești inamicul lor, dar ești mărunt, ca o muscă agasantă. Te tolerează câtă vreme nu îi deranjezi. Puținele fete din clasă au învățat să îi înfrunte, dar nu se descurcă întotdeauna; nu e loc de sensibilitate și bunătate. Unde sunt sufletele lor, cum pot să ajung la ele ?

cladire ruina

Sala de clasă arată ca după un război, băncile gata să cadă se țin într-o rână, scaunele roase, vechi. Își așază băncile, ca să nu vezi ce ascund. Văd stive de lemne, cabluri, cărți de joc. Marinescu își aruncă picioarele printre bănci și se joacă cu cablul cu care își lovește colegii și râde. Dacă îl deranjez, mă ațintește cu o ură sălbatică în ochii lui verzi și începe să urle. Nu-l interesează nimic din ce se întâmplă la oră, nu are prieteni. Când lovește o colegă, e chemat în cancelarie, certat și lovit peste cap de un profesor. Șiroaie de lacrimi curg pe fața lui; îi văd pumnii încleștați și aș vrea să nu fiu acolo. În fiecare săptămână trăiesc ore de emoții și de frică la clasa lor. Doamna dirigintă îi ține bine în frâu, țipă la ei de-ți îngheață inima.

Câțiva copii își rup coatele scriind, muncind să scape de acolo, să fugă la liceul din oraș și în lume unde au mai multe șanse la o viață mai bună. Copii maturizați înainte de vreme cu o povară grea pe umerii lor.

În pauze, noi, profesorii, stăm paznici în curtea mică, lângă chiuvetele de la intrare atârnate de perete și pe holuri, printre copiii care rup cu poftă din cornuri. Îi privesc cum sar coarda și se joacă cu apă în zilele cu soare. Uneori sunt singură de serviciu la două niveluri. Când băieții se bat în curte, trebuie să intru între ei să îi despart, dar nu reușesc, sunt prea mică să mă asculte. Colegul meu îi îmbrâncește, îi lovește ca pe niște jucării stricate, îi ceartă. Asta înseamnă să fii profesor ? Pentru că stau cu copiii până urcă în autobuzele supraîncărcate, pierd cursa spre casă, așa că fac autostopul. Uneori străinii din mașini nu-mi inspiră încredere, iar dealurile sunt pustii.

De ce am plecat la sfârșitul acelui an școlar, de ce nu am solicitat continuitate ? Pentru că sunt un om oarecare. Care își dorea o viață normală, fără frică, să-și continue studiile și să aibă oportunități, un confort material, să vadă lumea și să se bucure de toate micile banalități pe care viața ca navetist în Vaslui nu i le putea oferi. E o dovadă de egoism ? Fără îndoială, m-am pus pe mine înaintea elevilor mei atunci, după cum am mărturisit într-un articol mai vechi: am fugit și am rămas cu o strângere de inimă. Puteam să fac mai mult, dar i-am abandonat și eu. Mă întreb ce s-a întâmplat cu ei, unde sunt ei acum.

Însă este ipocrizie ca, peste ani, același om oarecare să vorbească despre interesul elevilor, despre neregulile pe care le-a văzut, despre cum își zdrobește România copiii și tinerii absolvenți în sistemul de educație, de ambele părți ale catedrei ? Dintre toate nedreptățile și calomniile care m-au mânjit în ultimele zile, această acuzație de ipocrizie e singura care m-a durut. Pentru că mi se pretinde un standard imposibil de atins, mi se cere să pun lucrurile în care cred înaintea propriei persoane, să fiu un martir; inevitabil eșuez și mi se retrage dreptul de a vorbi: „vedeți că și asta e la fel, vedeți că interesul elevilor e doar o vorbă mânuită cu dibăcie în interes personal?”. Singurul meu interes este să îi văd pe copii cum evoluează. Patria română e cinică, totul sau nimic, te scaldă până la gât în zoaie balcanice sau te purifică prin ardere pe rug.

Eu nu cred că martirii vor salva copiii României de la ignoranță. Hai să aranjăm un pic lucrurile, astfel încât o tânără absolventă care intră într-o școală de la țară să nu fie îngrozită de ce găsește acolo și poate rămâne mai mult de un an. Hai să selectăm profesorii în competiție deschisă, fără caste imune la concediere sau la răspundere profesională. Hai să lucrăm cu oamenii obișnuiți pe care-i avem, cu reguli simple și clare care să încurajeze competiția și rezultatele, nu servilismul și impostura."

sursa: Cristina Tunegaru - Facebook

 

Mai multe articole