Și dacă totuși ajung în punctul ăla când nu mai am încotro, trebuie să țip la el?

"Și dacă totuși ajung în punctul ăla când nu mai am încotro, trebuie să țip la el? Chiar nu mă înțeleg cu el. Îi spun, îl rog, îi explic. Am încercat și cu binele, și cu frumosul, și cu tot felul de consecințe".

Dacă privești ultima scenă a unei interacțiuni de genul celei de mai sus, da, părintele are dreptate. Pare că nu mai funcționează decât ieșirea din pepeni.

Totuși, în piesa asta de teatru există sigur mai multe acte înaintea celui final.

Avem impresia că altfel nu se poate, pentru că ne uităm mereu la ultima secvență.

Dacă derulăm și ne uităm înapoi, cu obiectivul întors către noi, o să vedem cel puțin următorul film:

Când adultul și-a pus în minte să îi ceară copilului ceva, purta deja haina omului obosit, tracasat. A uitat cu siguranță că în comunicare, partenerul de discuție, mai ales dacă e mic, nu suportă să execute nimic din ”zona” administrativă a vieții, dacă nu a primit întâi ceva din ”zona” de intimitate emoțională. Pentru copii, conectare nu înseamnă a te îngriji de el - să mănânce, să se spele, să își facă lecțiile, să aibă haine pregătite pentru a doua zi. Relație și conectare înseamnă să intri în limbajul jocului, să te prostești alături de el un pic. Nici cumpăratul de jucării și mersul în parc nu e limbaj de iubire, nu e initmitate. E dreptul lui să primească asta de la tine. Conectare adevărată este să te duci pe tărâmul lui, să te lași condus în joc de el, să îți depui armele de adult ocupat pentru măcar 15 minute pe zi. Să fii dezbrăcat de roluri și responsabilități, să te uiți pe tine în jocul lui. Pentru că el oricum stă în jocul tău 95% din zi. Nu are încotro.

Nici asta nu e suficient. Mai are nevoie să primească zilnic o ”flatare” ca de la egal la egal. Trebuie să te miri și să te bucuri de el, că este așa cum este. Să îi faci un compliment spontan, ca unui prieten. Nu despre ce produce mintea lui la şcoală sau când te ascultă pe tine. Ci despre personalitatea, stilul şi energia lui ca om.

Nici asta nu e suficient. Are totodată nevoie să se simtă relevant, ca și cum rolul lui în familie nu este numai de posesie, sprijin, îndrumare, iubire dinspre tine. Și el trebuie să îți poată da ceva important. Regizează să primești un sfat de la el, o lecție, un ajutor dinspre ”expertiza lui”. Pune-te în poziție de om care învață de la el.

Tot într-o secvență anterioară, ai uitat probabil că a cere ceva unui om înseamnă un act de comunicare în care fiecare dintre voi deține un rol. S-ar putea ca rolul tău să fie de om care cicălește, care e deranjat de faptul că nu e ascultat, care face proiecții despre cum se va rata copilul ăsta dacă nu ia în seamă responsabilități de bază. S-ar putea să te temi să nu fii un părinte rău, s-ar putea să fi decretat deja că ai un copil încăpățânat, s-ar putea să te aștepți la un joc de putere, s-ar putea să fii deja în energia lui ”uite ce-mi face mie copilul ăsta”.

În oricare din rolurile de mai sus, ai pierdut deja puterea. Copilul știe că în spatele cererii tale nu e o apă limpede. Sunt tot felul de proiecții, frici, nervi sau așteptări. Și n-are încotro decât să pară că nu te aude, că te amână, că nu vrea. Tu ai pus deja rama jocului de putere de când ai deschis gura. El intră în scenă după tonul dat de tine.

Suntem profund condiționați, din propria copilărie, să jucăm jocuri emoționale și șantaje discrete când cerem semenilor noștri ceva. Pe copii nu îi ferim deloc. Ei știu și înțeleg de mici că dacă mami sau tata și-au pus așteptarea de luptă, și ei trebuie să își îmbrace armura lui ”nu vreau!”.

Poți cere unui copil lucruri cu succes dacă lucrezi bine și atent la decongestionarea mesajului de greul emoțiilor tale: ”dacă devine un aiurit și dezorganizat? dacă rămâne prostul clasei? dacă îmi pierd puterea și el se obrăznicește? Dacă...? dacă....?” sau ”precis o să se împotrivească/ia să-l iau cu binișorul/ia să-l păcălesc/hai, să-i promit ceva”.

Oricare din variantele de mai sus înseamnă manipulare, șantaj emoțional, proiecție sau anticipare negativă. Adică relație încărcată de tot felul de umbre.

Cum poți face să ceri copilului ceva din energie bună, jucăușă, fără miză, fără frică, fără neliniște? Când ați făcut asta cu oricine altcineva recent? Cu încredere, detașare și emoții limpezi?

Sursa https://www.facebook.com/oneamonic/posts/4152106718228005

• Mai departe