Când stăpânul nu-i acasă,
Este... vai de caşcaval.
Pentru bietul şoricel,
E prea mult - în aşa hal,
De când e, n-a mirosit
Vreun brânzet...
L-aţi auzit?
Caşcavalul ăsta-l trage
De mustăţi, ca să îl bage
În belea.
Şi el nu vrea!?
Mai încolo,-ntr-o firidă,
E pisica. Ce perfidă!
Hoaţa, încă nu se-avântă,
Deşi brânza o încântă.
Dar parcă şi şoricelul,
Ce se ţine, mititelul,
Tare,
În ascunzătoare.
Doar dulăul nu îi place,
Corbici,
Că n-o lasă-n pace
Şi o latră ne-ncetat.
Corbici ăsta,
Un turbat!
Stai,
Că iese şoricelul,
Chiţăind cum îi e felul
Îndreptându-se degrabă
Către brânză,
Când o labă
De pisică ce-l iubeşte
Pe dulap îl răstigneşte.
Dar de ce nu îl mănâncă
Din priviri,
Nu ştie încă,
Fiindcă-i tare ameţit.
Corbici!
Corbici a venit
Şi pe labele din faţă
S-a proptit,
Gonind pe hoaţă.
Doar la caşcaval şi el
Are dreptul, că-i fidel
Şi de-un an slujeşte-n casă,
Când deasupra,
Când sub masă.
Hopa,
Iată-l pe stăpân,
Flămând, după-atâta muncă,
Bucuros de caşcaval,
Cum îl taie...
Şi-l?
Mănâncă!
Asta fu.
S-a dus brânzetul...
A rămas numai regretul
Din privirile-nciudate
Ale celor trei făpturi...
Şi un gust amar prin guri!
Poezie din seria - Din lumea celor care nu cuvântă de Elia David
|
