Când stăpânul nu-i acasă, Este... vai de caşcaval. Pentru bietul şoricel, E prea mult - în aşa hal,
De când e, n-a mirosit Vreun brânzet...
L-aţi auzit?
Caşcavalul ăsta-l trage De mustăţi, ca să îl bage În belea.
Şi el nu vrea!?
Mai încolo,-ntr-o firidă, E pisica. Ce perfidă! Hoaţa, încă nu se-avântă, Deşi brânza o încântă.
Dar parcă şi şoricelul, Ce se ţine, mititelul, Tare, În ascunzătoare.
Doar dulăul nu îi place, Corbici, Că n-o lasă-n pace Şi o latră ne-ncetat.
Corbici ăsta, Un turbat!
Stai, Că iese şoricelul, Chiţăind cum îi e felul Îndreptându-se degrabă Către brânză, Când o labă De pisică ce-l iubeşte Pe dulap îl răstigneşte.
Dar de ce nu îl mănâncă Din priviri, Nu ştie încă, Fiindcă-i tare ameţit.
Corbici!
Corbici a venit Şi pe labele din faţă S-a proptit, Gonind pe hoaţă.
Doar la caşcaval şi el Are dreptul, că-i fidel Şi de-un an slujeşte-n casă, Când deasupra, Când sub masă.
Hopa, Iată-l pe stăpân, Flămând, după-atâta muncă, Bucuros de caşcaval, Cum îl taie...
Şi-l?
Mănâncă!
Asta fu.
S-a dus brânzetul...
A rămas numai regretul Din privirile-nciudate Ale celor trei făpturi...
Şi un gust amar prin guri!
Poezie din seria - Din lumea celor care nu cuvântă de Elia David
|