|
Ce să-ntinzi mâna-nspre ea,
Că nici n-ai
Ce apuca !
De-o pui lângă rândunică
Şi-o priveşti,
E tot mai mică...
Poate şi niţel de frică.
Fără minte, când gândeşti
Pe gâză că o găseşti,
Tu, cel mai deştept din toţi,
Scap-o de pieire !
Poţi?
N-o avea ea un cap mare,
Nici splendide aripioare
Ca de flutur.
Nici albină
Nu-i, familia s-o ţină,
Lucrând toată ziulica.
Nu prea are-asemănare -
Cât ar vrea! -
Nici cu furnica.
Loc al ei, pe undeva,
Unde ar putea să stea,
Nu-i
Pe tot acest pământ...
Ploaie, soare, ger sau vânt,
Toate îi fac traiul
Greu,
Dar nu-i asta,
Ea, mereu,
Îşi pune o întrebare,
Numai una:
Dumnezeu
De ce-o fi creat-o
Oare?
Ca să ce?
Tot vrând să ştie,
Vede-o scumpă surioară
În văzduh cum se îmbie
Să se-nalţe, dar,
Ce vrei,
Rândunica e mai iute,
E mai sigură la zbor,
Iară puiul o aşteaptă,
În cuibuţ,
Nerăbdător...
Şi atunci, gâza, sărmana,
Vai,
Pricepe:
Ea li-i hrana.
Poezie din seria - Din lumea celor care nu cuvântă de Elia David
|
