Astăzi o să-ţi povestesc
Despre-o zi de primăvară,
Care căuta, firesc,
Cel mai bun moment s-apară.
Fiindcă-avea ce arăta!
Mai frumoasă decât ea,
Alta cum putea să fie?
Iarna-ajunse-o băbătie,
Dar nici că voia să plece...
Vara? Doar o amintire,
Ca un râu ce stă să sece...
Toamna, nu încape vorbă,
Încă-amestecă în ciorbă,
Să împartă, prin spitale,
Neamurilor dumisale.
Cu aşa un chip, avându-l,
Primăverii-i veni rândul
Să se simtă-atrăgătoare...
Aripi albe îi crescură
Între umeri,
Ca să zboare
Peste lumea-ncărunţită
De necazuri şi plictis.
Te ţinui un pic de vorbă,
Dar a meritat! Ţi-am zis
Eu că nu o să se lase.
În veşmântu-i de mătase,
Fin brodat cu flori de măr,
Iat-o apărând în lume.
O minune,-ntr-adevăr!
Ca un vis pe care zorii
Nu au cum să îl alunge
În uitare,-aşa şi ea!
Laudele ce le strânge
Le dă timpului-napoi,
Plină de recunoştinţă
C-a ajuns aici, la noi,
Printre oameni.
I se pare,
Că pe Domnul de picioare,
În sfârşit, L-a apucat.
Totuşi, e ceva ciudat.
Se-albeşte-ncet la faţă,
Tremurând
Din toţi rărunchii:
Băbătia, iar a dat
Drumul gerului din lanţ!
Ea, atunci, azvârle iute
Ghioceii într-un şanţ
Şi porneşte să o-nfrunte,
Lunecând c-un pantofior
Ce nu-i este - îl aruncă -,
Scump,
De nici un ajutor.
Cu picioarele-ngheţate,
Suie pe o sălcioară
Lăsând muguraşii-n urmă,
Speriaţi,
Ca să îi ceară
Băbătiei să îi cruţe.
Băbătia, nu: să plece!
Primăvara simte-n spate
Un fior atât de rece
Ca un colţ - flămânda fiară,
Gerul
Nici că-i mai dă drumul.
Deşi nu-i întâia oară
Când se luptă, ce o doare
Şi-o slăbeşte e că omul
S-o ajute
Nu mai sare.
Dimpotrivă se complace,
De o vreme - câtă?-ncoace,
În a studia problema!
Dar, să-i vină-n ajutor,
Asta, nu!
Uşor, uşor,
Primăvara, vlăguită,
Cade pe pământul moale,
Se transformă-ntr-o brânduşă
Neputând să se mai scoale.
O brânduşă vineţie,
Degerată timpuriu,
Ce-ţi şopteşte, copil, ţie:
De mă vrei, o să mai viu!
|
