E făcută să-ncălzească
Tot ce-atinge,
Să topească
Tot ce este îngheţat,
Ba, mai mult, scaldă-n lumină
Pe oricine.
N-o să ţină
Într-un ghem de aur,
Iată,
Nimeni raza-nfăşurată.
Mai ales că e, se pare,
Şi gătită de-o plimbare,
Mai lunguţă,
Pe pământ...
- Uite-o urmă,
De când sunt,
N-am văzut un cerb să lase,
Alergând,-napoia lui,
Urme-atâta de frumoase.
Înşişi zorii au umplut
Aceşti pumni micuţi de lut
Cu rouă scânteietoare.
M-aş lăsa,
Dar văd şi-un lup
Ce le soarbe şi dispare...
Cum a dat de-o căprioară.
Subit, raza se-nfioară...
- Dealuri, văi şi munţi
M-aşteaptă.
Să cobor treaptă cu treaptă,
Da'-i lung drumul.
Mai uşor
Mi-ar fi cu un călător,
Din cei mulţi ce se zăresc;
Dacă-o vrea să-l însoţesc.
Dar ce văd,
Se iau la trântă?
Spuse raza.
Apoi, frântă,
Ca un vârf de baionetă
Înroşit,
Ieşi discretă
Din cel mai urât tablou...
- Poate în acest salon
Mă înseninez din nou.
Aici totu-i armonie,
N-o fi chiar un colţ
De rai,
Însă-aud numai pianul,
Voci ce-şi murmură secrete
Şi ceşcuţele de ceai...
Iar acolo pe un deget,
Pianista, la inel,
Are-un nostim diamant.
Şi nu-i fals.
Cobor la el!
Dar, cu-atâta strălucire
Cum să nu îţi ieşi din fire?
Pianista se opri
Din cântat...
Spre-a se făli.
Raza se-ncruntă şi iară
Se-avântă la drum,
Hoinară.
Până unde?
Până când?
Până ce găsi, curând,
O făptură mititică,
Suferind, fiindu-i frică
De ceva, ce nu prea ştie
Ce-i; atâta, că o doare
Şi, din când în când, i-ar lua,
Parcă, ultima
Suflare.
Dar nu poate, că acolo
Este mama - ce veghează,
Zi şi noapte,
Îndârjită,
Agăţându-se de-o rază.
Poezie din seria - Din lumea celor care nu cuvântă de Elia David
|
