Făr-a şti, la fel, sărmanul,
De ce ţese el tot anul.

Dacă ţii morţiş, îţi spun.
Că aşa e omul bun,
Se lasă înduplecat...
Iată:

Cică-a fost odat'
O măicuţă amărâtă,
Niciodată prea avută,
C-o fetiţă şi-un băiat,
Tocmai buni de alintat.

Pentru ei, muncea cu drag.
Câteodat', se-oprea în prag
Şi-i privea aşa, cu dor...
"Ca mâine eu o să mor
Şi îi las ai nimănui..."

Mai mult morţii să nu-i spui...

Când puterile-o lăsară,
Fata şi băiatul, dară,
Se gândiră, pe măicuţă,
S-o ajute. Hărnicuţă,
Veselă şi frumuşică,
Fata, cât era de mică,
Îşi găsi de lucru-n sat,
Pricepută ea fiind
La orice. Iar pe băiat
Uite-l, cum, plin de mândrie,
Duce-ntr-o ţesătorie
Greul şi n-are-a se plânge;
Nu câştigă, totuşi strânge.

Doar pe mamă s-o aline,
Nu mai are-acuma cine...

Şi-uite-aşa veni, ţi-am spus?,
Un semn de la Cel de sus.

Maica îi chemă la pat
Pe fată şi pe băiat.
Ea se arătă degrabă,
Dând deoparte orice treabă.
El, corect şi muncitor,
Fiindcă-avea atâta spor,
Amână un pic, un pic,
Până nu mai fu nimic
De făcut.

Oh, de-ai crezut
Că aici a luat sfârşit
Basmul nostru, te-ai pripit.

Ca-n poveşti, o vrăjitoare
Transformă-n privighetoare
Pe fetiţa devotată.

Băiatul, ce-a devenit,
Ştiu prea bine c-ai ghicit:

Un păianjen ce-o să ţeasă
În van, altă şi-altă plasă,
Căci, atunci când faci curat,
Tu le rupi imediat...

(după o poveste populară bulgară)

 

Mai multe articole