era inconjurata de padure, dar tocmai locul acela si-l alesese ursul chiar din prima zi.

Prinse a zambi tainic si bland. Amintirile il napadira.
Avea vreo opt ani si toata padurea era a lui. Avusese mult de furca cu cei de la curte care, prea grijulii pentru viata sa, ar fi vrut sa-l tina inchis in camerele cetatii. Nici cand invata nu-i placuse sa stea inauntru, doar invata despre ce era afara! Pentru ce sa stea ferecat? Noroc mare avusese cu batranul invatator! Acesta parca fusese singurul multumit de curiozitatea lui fata de natura ce-l inconjura ... Si pentru ca toata lumea avea un respect deosebit fata de acesta, baiatul se eliberase. Dis de dimineata, dupa ce se spala si isi facea rugaciunile, batranul venea cu o traistuta de mancare si cu ceva scrieri, il lua de mana si porneau agale spre padure. Dupa ce treceau de primii copaci, batranul isi alegea un loc (abia mai tarziu baiatul baga de seama ca era mereu acelasi - langa un firicel de apa pe o piatra mare si plata pe care cadeau prima data razele soarelui) si il lasa pe baiat sa zburde prin padure cam un ceas. Dupa aceea, baiatul simtea chemarea batranului si venea in fuga la lectii. Dar mai intai batranul ii dadea sa manance ceva: de cele mai multe ori lapte si miere. Decebal avea intotdeauna grija sa-i aduca din padure ceva fructe - ca sa nu vina cu mana goala la masa, dupa cum glumeau cei doi.

Intr-o zi - era deja primavara bine - abia se departa de batran cand auzi un fosnet destul de puternic intr-un desis cu mure. Cunostea deja toate vietuiotarele padurii si le stia obiceiurile - si chiar in mare parte limba. Va sa zica era vreun urs care venise sa-si astampere foamea. Nu-i era frica caci era cu Dumnezeu (si Dumnezeu le facuse pe toate cate erau), dar asa cum invatase de la batran era bine sa lase animalele in pace cand mancau. Nu era frumos sa le deranjeze, nici lui nu i-ar fi placut. Asa ca, fara sa faca zgomot, pentru a nu speria vietatea, porni mai departe.

Dar, brusc, din tufis iesi un botic curios si intr-o clipita se rostogoli pana la picioarele sale un pui de urs. Era tare dragut - cu ochisorii si boticul negre! Ramase incremenit cu nasul in incaltarile baiatului. Tare i-ar fi fost drag sa-l ia in brate, dar stia foarte bine ca ar fi suparat-o pe maica-sa, care putea deveni fioroasa pentru a-si apara copilul. Asa ca il impinse bland cu piciorul spre tufis.
Chiar in momentul in care ursuletul o lua la fuga spre rugul de mure de unde venise, mama urs iesi brusc in calea sa pregatindu-se pentru orice. Astfel ca ursuletul nimeri intre labele ei si scoase un sunet de bucurie si usurare ca aventura se terminase cu bine.

Ochii ursoaicei se oprira in ochii copilului, care ii transmise cu cea mai mare dragoste toate gandurile lui bune (exersand inca o data cele invatate de la batran). Ursoaica prinse parca a zambi si isi impinse puiul cu botul pana ce acesta ajunse iar la picioarele baiatului. Prezenta incredere, deci se puteau juca impreuna. Ceea ce amandoi copiii nu intarziara sa faca. A fost prima si ultima data cand a uitat sa culeaga fructe batranului invatator. Dar cand simtise chemarea era inca in toiul jocului si abia apuca sa o zbugheasca spre locul unde era asteptat.

Mare i-a fost mirarea cand, ajungand gafaind langa batran, abia tragandu-si rasuflarea sa-i spuna ce lucru minunat i se intamplase, a auzit zgomot de pasi in urma sa si l-a vazut pe batran luminandu-se la fata. Puiul se opri cu promptitudine la picioarele baiatului, insa ursoaica inainta domol si atinse mana batranului cu botul ca intr-o sarutare.

Ursul din padure prietenul lui decebalCu o mana mangaind capul mare al ursului, invatatorul scoase din traista un fagure de miere si dandu-il ii spuse:
- Ce faci, batranico? Ca de mult nu ne-am vazut! Ti-ai adus obolul, cum ne-a fost vorba? Crezi ca-i gata? Nu-i cam mic? Si-apoi el o fi cel mai vrednic? Om trai si om vedea ...
Apoi, adresandu-se baiatului continua:
- Dragul meu copil, acesta este darul padurii pe care o iubesti atata si al meu care te iubesc atat de mult, dar totul este de la Dumnezeu care ne iubeste pe toti nesfarsit, caci ai Lui suntem si din El ne tragem. Baga de seama sa-l folosesti cum se cuvine. El iti va fi frate de cruce si te va ajuta in vremurile tale cele mai grele, cot la cot cu oamenii ce-ti vor fi de nadejde.

Si apoi, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat ii ospata pe toti trei cu cate ceva si incepu lectiile. Numai ca de data asta erau doi invatacei: un copil si un urs, care ascultau cu ochii mari si rasuflarea tinuta toate minunile cate le-a facut Domnul Dumnezeu pe acest pamant si pe alte locuri.

Din acea zi ursuletul veni in fiecare dimineata la locul de intalnire pentru joaca si invatatura. Cateodata venea si ursoaica si se aseza langa batran unde dormita cuminte. Trecu astfel un an. Primavara urmatoare, intr-o noapte senina si clara, nu trecu bine de miezul noptii cand baiatul auzi chemarea mormaita a ursului rasunand din marginea padurii. Repezindu-se la fereastra (aceeasi ca si cea de astazi) vazu sclipind in intuneric, sub primul rand de copaci, ochii ursului care se uitau staruitor la el. Niciodata nu avea sa afle cum de stiuse ursul unde sa se duca ca sa se faca auzit de baiat. Se imbraca repede, fara sa stea pe ganduri, si tiptil se duse la intalnire. Dupa saluturile obisnuite pline de dragoste si bucurie, o pornira prin padure povestind cate in luna si in stele, ba chiar se tolanira intr-o poienita ca sa vada mai bine puzderia de astre pictate de Tatal Ceresc pe bolta.

De atunci intalnirile nocturne devenisera o obisnuinta, atata doar ca aveau grija sa se intoarca inainte de rasarit ca sa nu se sperie cei cel ingrijeau de lipsa sa.
Apoi, cat timp fusese plecat in ucenicie (ca sa invete sa-si conduca tara in Voia Domnului, cu iubire si dreptate) ursul ii prinse urma si se tinuse dupa el - dar de departe ca sa nu-i strice treburile, numai sa stie ca-i si el acolo la nevoie.

Si iata ca acum ajunsese rege. Ii povestise doamnei sale despre relatia speciala ce o avea cu ursul dar nu-l "prezentase" inca nimanui din cei apropiati. Cu totii din cetate insa stiau ca atunci cand mergea singur in padure se ducea sa se sfatuiasca cu un urs - dar din copilarie de la invatatorul sau.

Numai ca intalnirile nocturne se mai rarisera, fiecare era parca mai ocupat - unul cu treburile tarii, altul cu ale padurii. Hm! Si acum il chema ... Ce-o fi oare? Poate numai dor, incerca Decebal sa-si insele instinctele care il avertizau de ceva grav.
Se imbraca si cobori repede, picioarele ducandu-l aproape singure in fuga la locul de intalnire. Ursul pleca capul spre a fi imbratisat si aceeasi dragoste dintotdeauna izbucni din cele doua perechi de ochi. Dar de data aceasta in ochii ursului isi facuse loc si ingrijorarea si parca putina teama. Incepu sa-i dea de stire ca se apropie oameni cruzi, doritori de sange si fara Dumnezeu si ca Batranii cei Albi il asteapta in munte la sfat cat de grabnic.

Incepeau vremurile grele! Pentru asta cei doi se pregatisera tot timpul; vor razbi cu siguranta! Ursul se cuibari pe jos langa un copac, iar Decebal se sprijini de el cu ochii atintiti spre stele. Deie Domnul sa faca numai ceea ce trebuie! Oricat de greu ar fi! Acum insa era inca vremea ursului, maine dimineata va porni la drum si va vedea ce va mai fi ...

Dar aceasta este o alta poveste pe care o vom spune alta data ...

Poveste scrisa de Monalisa Gheorghiu

 

Mai multe articole