Mergem la terapie, individuala, de cuplu, de/cu/fara copii, citim carti de parenting, vorbim cu alti parinti, mergem la intalniri de parenting, ii atragem cu viclenie pe prietenii nostri fara copii in discutii pe tema copiilor, poate-poate ii scobim de noi idei si sugestii. Ne invartim ca niste titirezi rataciti in toate situatiile care contin cuvantul magic “parenting” si asteptam cu un zambet larg miracolul schimbarii. In noi si automat in copii. Si asteptam. Si asteptam. Si schimbarea nu vine. Sau vine partial, cum nu ne place.

Si poate daca suntem destepti si conectati la spiritualitatea din noi, cat a fost ea de atrofiata de viata si mai ales de copilaria noastra care a mers impotriva naturii noastre, ne dam seama ca e important sa traim relatia cu copilul. Ce-mi place mie la viata este ca mereu mai primesc in dar o problema, o provocare, pe care daca o primesc cu inima deschisa si o intorc pe toate partile, ajung prin a mai creste un pic. Prin a fi un pic mai buna decat eram ieri.

acasa cu bebe

Zilele trecute, m-a invitat Raluca (Badea) la un eveniment restrans, intr-o locatie fermecatoare, pentru a anunta lansarea revistei cu si pentru copii, Forbes Kids. M-am dus cu inima deschisa si bucuria sa spun cateva cuvinte despre una din temele mele preferate de discutie – comunicarea cu copiii. Si de unde pornisem la drum in gand cu sfaturi si modele de parenting – caci, ati inteles deja, sunt doldora de carte, as vrea si de practica - am ajuns sa ma sondez adanc, adanc, acolo unde sed problemele mele de interactiune in familie. Nu mi-a fost bine, am vrut sa renunt din cauza sentimentului dureros ca esuez sa fiu cu cu sotul si copiii mei persoana aia minunata din imaginatia mea. Atat de des, atat de mult. Dupa cateva clipe, am facut o scurta retrospectiva cum eram cand s-a nascut Zvarlughita, in urma cu 3 ani, cum eram cand a implinit 1 an si 1 luna si a inceput supranumitele crize de personalitate, cum eram cand s-a nascut Bukurino, in urma cu 1 an. Trei ani in care vad schimbare. In mine. In bine.

Si pe drum spre eveniment mi-au venit in minte patru principii pe care cum-necum am ajuns sa le caut si sa le respect in comunicarea cu copiii:

1. Sa-ti rezolvi traumele copilariei pentru a nu le transfera copilului.

2. Sa comunici sanatos si cu dragoste cu partenerul de viata pentru a oferi un model demn de urmat de catre copil.

3. Sa observi copilul pentru a-l cunoaste mai bine.

4. Sa creezi un mediu propice dezvoltarii copilului, dupa care faci un pas inapoi si astepti. Astepti copilul sa-ti solicite sprijinul.

Ma apropiam de locatia evenimentului si am avut o ezitare. Aceste patru principii sunt in principal despre parinte, nu despre copil. Sau...despre adult. Caci, da, in continuare supranumesc faptul de a fi parinte drept Harvardul omului de rand. Sa ai copii, inseamna sa intri la scoala cea mai elitista de pe tarla, scoala cea mai grea, cu examene din-alea la care afli ca oricat ai invatat o luna noapte si zi, tot te-ai captusit cu niste rosu pe hartie. Si ca probabil asa va fi pana la adanci batraneti.
Si uite-asa, s-a nascut in mine gandul care nu ma mai lasa de atunci si anume: un parinte bun este, mai intai de toate, un om bun.

Articol preluat de pe facebook

 

Mai multe articole