M-am născut si am crescut intr-o familie in care singurele momente când se vorbea despre emoții era atunci când se căuta un vinovat sau când mi se spunea ce n-ar trebui să simt: să nu simt frică, pentru că este o dovadă de slăbiciune; să nu simt furie, pentru că este o dovadă de răutate; să nu simt bucurie, pentru că " mâine sigur vei plânge".

Iată de ce, pentru a-mi păstra sentimentul de apartenență, o viață întreagă mi-am imaginat că, " dacă simt, înseamnă că e de rău ", și ani de zile m-am străduit să-mi înec emoțiile, pentru a corespunde unui tipar ideal- ajungând să dezvolt, în timp, diferite forme de anxietate și evitând în mod constant nenumărate șanse de creștere și dezvoltare.

Mai mult sau mai puțin conștient, am ajuns, cu timpul, să-mi fiu necunoscut, devenind tot mai străin față de mine însumi și de lumea mea interioară.

Anii au trecut și mă simțeam ca un șarlatan, care nu face nimic altceva, decât să se pretindă ceva ce nu este, doar ca să fie acceptat și apreciat social și relațional - spunând mereu: " Sigur, cu mare drag"; alegând să le fie bine altora și, din păcate, rău mie; exagerând cu munca și ignorându-mi sănătatea și nevoia de odihnă.

un tata

Toate acestea m-au sabotat până în urmă cu câțiva ani, când am conștientizat că, oricât de mult aș fugi de emoții, acestea mă vor ajunge mereu din urmă; sau că, oricât le-aș face altora pe plac, ei ar putea fi mereu dezamăgiți și nemultumiți de imperfecțiunile mele.

Și acela a fost momentul în care am ales să nu-mi mai fie frică de mine, să nu-mi mai ascund vulnerabilitatea și să încep să trăiesc " cu toată inima".

Recunoscând astfel, după ani de repetate eșecuri și nopți nedormite, că a simți emoții înseamnă a rămâne viu, a le accepta înseamnă a mă (re)conecta (la mine însumi și la ceilalți ), Iara le pune în cuvinte este o adevărată dovadă de curaj, într-o cultură plină de cinism și critică.

Astfel, fiecare dintre noi are posibilitatea să aleagă între autenticitate și ignorarea de sine; între starea de bine și ipocrizie- important e să știm, însă, că se poate și într-altfel, că, în ciuda faptului că nu ne putem schimba istoria, putem rescrie părți din poveste noastră, asumându-ne trecutul și angajându-ne conștient în procesul de integrare nu doar cognitivă, dar și emoțională, a istoriei de viață.

Pentru că oricât de seducătoare ar fi promisiunea unei vieți perfecte, aceasta se referă la renunțare, la Rușine, la prefăcătorie și suferință.
În timp ce o viață imperfectă este o poveste cu plusuri și minusuri, cu durere și vindecare, cu vulnerabilitate și implicare, cu mult curaj și asumare, cu nenumărate momente de cădere și ridicare.

Fragment din cartea " Curajul de a fi vulnerabil"- Brene Brown.

 

Mai multe articole