De ce vor părinții să fie ascultați si priviți de către copii?

Când noi, părinții, nu am fost văzuți și auziți suficient de mult și suficient de bine, transferăm nevoia asta asupra propriilor copii, sperând inconștient ca măcar ei să ne-o poată împlini.
Ca și cum noi am fi copii încă și ca și cum ei i-ar inlocui pe părinții noștri.
La nivel subtil inversam, fără să vrem, rolurile.

De ce jucăm jocul ăsta cu ei? Îl jucăm și cu alții, doar că ei ne sunt cel mai la îndemână, asupra lor considerăm că avem drepturi și cumva s-a și transmis din generație în generație o confuzie intre educație și încercarea de a-i determina pe copii să ne împlinească nevoi emoționale de care nu suntem conștienți.

Astfel desigur, nici copiii noștri nu sunt auziți și văzuți de către noi, părinții lor, destul de mult și destul de bine, și fie vor face terapie ca să deprindă capacitatea de a se auzi si vedea pe sine, fie le vor pretinde, la rândul lor copiilor lor să-i asculte si să se uite la ei.

Dap. Avem nevoia psihologică vitală de a fi văzuți și auziți.
Doar așa ne este validată existența și doar când aceste nevoi sunt împlinite bine, ne este consolidat simțul integrității personale.
Altfel, orice întrerupere din a fi văzuți si auziți in momente in care suntem vulnerabili ne pot azvârli brusc în spaima inconștientă de a nu exista sau a nu sti cine suntem. Și de aici furia aia intensă când cineva "îndrăznește" să nu fie atent la noi.

Când nu suntem conștienți de aceste nevoi, riscăm să-i încărcăm pe copii cu vinovăția de a fi "neascultatori", "obraznici", "neatenți" etc.