din loc: "Uliul". in noptile cu luna asculti privighetoarea - te incanta; ajungi sa crezi ca pentru tine isi varsa in galgairi ploaia de margaritare. Nici nu banuiesti ca-si plange numai dragostea ei.

Asa, multumita gaitei mele, am ascultat, daunazi, o convorbire intre un macaleandru si un scatiu. Sa va spun:
"Cioc! Cioc! Cioc!" se aude de departe. Macaleandru zice:
- E ciocanitoarea!
- Ciocanitoarea, raspunde scatiul, ce-o fi cautand mereu?
- Cauta veverita, ii raspunde macaleandrul.
- Veverita? de ce?
- Urati imi mai sunteti voi, scatiii, ca nu stiti nimic. Nu-i cunosti povestea? Sa ti-o spun!
- Demult, m-asculti scatiule? incepe macaleandru, demult tare, la-nceput, pe cand oamenii erau putini de tot si poamele si mai putine, veverita a dat intr-o buna zi peste un pom ciudat, cu roada rotunda, tare, dar cu miezul dulce si gustos. Daduse peste un alun. I-au placut alunele si, vezi, fiinta prevazatoare, sa nu mai pateasca cum o patise cand rosese o iarna intreaga coaja copacilor, ca sa se hraneasca, ce i-a venit in gand? Sa stranga alune. si a umplut scorbura de cu toamna. Tocmai se bucura ca daduse norocul peste dansa, facea planuri mari, sa nu se mai miste toata iarna din casuta ei, nici cu varful botului sa nu miroasa vifornita, cand intr-o buna dimineata, se zgarie la un picior intr-o coaja. Cauta. Coaja de aluna! Dar de unde? ca ea nici nu se atinsese inca de alunele stranse. Cerceteaza. Un sfert de alune mancate! S-a mahnit veverita, dar s-a si minunat. S-a dus la panda ca sa prinda pe hot. S-a ghemuit in fundul scorburii, una cu copacul, si a asteptat. Ce era? Ciocanitoarea, cum o vezi, sari ici, vara-te colea, da de scorbura, in scorbura de alune, si cum e iscusita, a inteles ca in alune trebuie sa fie ceva. Crat! iaca miezul. Bun! Crat! crat! crat! s-a pus pe mancat.

Din ziua aceea venea in fiecare amiaza sa-si ia pranzul. in dimineata cand o pandea veverita, a venit tot asa zglobie, dar abia intra in scorbura ca veverita se repezi si o prinse de coada. Ciocanitoarea voi s-o zbugheasca afara, dar veverita se repezisi oprinse de coada. Da-i in sus, da-i in jos, lasa coada, ca soparla in laba veveritei, si pe ici ti-i drum. Mai tarziu, cand i-a mai venit inima la loc, si s-a vazut fara coada s-a intors la veverita sa se roage de dansa. N-a mai intrat in scorbura, si smerita, a batut cu ciocul: Cioc! Cioc! Cioc! Dar veverita isi mutase culcusul! De atunci mereu ciocaneste la fiecare copac, dar nici ca da de raspuns.
- si de atunci, intreaba scatiul, n-are ciocanitoarea coada?

 

• Prec
• Mai departe