O! Leroi, Doamne!
Doi boieri de cei mari, O! Leroi, Doamne! Ca şi doi drumari, O! Leroi, Doamne! Vin...
Si cum mergea pe marginea unei valcele, iepurasul se opri o clipa sa se odihneasca. Atunci, de la spate, se ridica, alba si ea, ca de gheata, luna. Stelele palira, padurea, copacii, tufele isi dezbracara deodata umbra. Iar iepurasul impietri de groaza: chiar langa el, se intinse pe pamant o aratare cu doua coarne grozave. Dupa clipa de spaima, iepurasul se destinse ca o coarda si o zbughi la goana, se pravali in vale, veni de-a dura ca un bulgare, se scula si iar se rostogoli, pana jos, apoi o lua de-a dreptul, taind campul. Se opri tocmai in stuharia iazului. Acolo, de-abia sufland, se ghemui cu ochii inchisi... sa nu-si mai vaza umbra!