Contextul cresterii constiente a copilului

Textul urmator face parte din cartea Cresterea Constienta a Copiilor.

RĂSPUNDEREA pe care o simţi când te afli în prezenţa copiilor, fie în calitate de profesor sau părinte, fie pur şi simplu ca prieten sau partener, este practic răspunderea pe care ţi-o asumi faţă de viitorul omenirii. Modelele pe care le oferim copiilor, felul cum îi tratăm şi cum îi educăm ca părinţi e mai mult decât important, este absolut vital pentru sănătatea lor mentală, emoţională şi fizică, pentru binele lor şi al planetei înseşi (şi chiar şi mai departe, pe măsură ce se dezvoltă tehnologia călătoriilor spaţiale şi al explorărilor extraterestre).

Copiii cresc şi devin adulţi pe de-a-ntregul numai trăind alături de adulţi maturi, nu prin introducerea forţată a unor principii morale în căpşoarele lor de către nişte inconştienţi ipocriţi care teoretic le vor binele. Copiii sunt ca nişte bureţi, ei pot şi chiar absorb tot ceea ce văd, aud şi simt, nu doar din comportamentul principalelor modele iniţiale de viaţă, ci şi de la cunoştinţele întâmplătoare. Ceea ce ei absorb va influenţa felul în care se vor dezvolta, ceea ce la rândul său va avea efecte asupra lumii în general, efecte pe care nici măcar nu ni le putem imagina.

Relaţia cuiva în raport cu copiii are un impact pe mai multe nivele subtile ale existenţei. Creşterea conştientă a copiilor este prin urmare nu numai legată de binele unui individ, ci mai de grabă de prezentul şi viitorul bunăstării întregii societăţii.

Ceea ce ei sunt

Să ai copii este firesc, e o parte a procesului permanent al vieţii. Pe lângă faptul că dăm viaţă organic unor copii (lucru de care este în stare orice animal), noi le furnizăm, într-o oarecare măsură, educaţia prin care ei vor deveni fie nişte adulţi sănătoşi şi maturi, fie nişte adulţi incompleţi din punct de vedere psihologic, emoţional ori chiar fizic.

Dincolo de sentimentalismul evident care intervine atunci când urmărim inocenţa, frumuseţea, prospeţimea şi spontaneitatea unui copil (ceea ce adesea, din păcate, este principala motivaţie pentru unii de a avea copii) trebuie luate în calcul şi răspunderea şi integritatea necesare acţiunilor şi alegerilor noastre cu privire la copii.

Majoritatea copiilor se nasc mai mult sau mai puţin egali, dar se dovedesc a fi foarte diferiţi ca adulţi din pricina condiţionării sau educaţiei oferite de adulţii din viaţa lor, precum şi din cauza mediului general în care trăiesc. De aceea, noi (nu doar părinţii, ci toţi adulţii) avem o enormă responsabilitate să le oferim copiilor nişte puncte de reper care să le permită să crească pentru a fi ceea ce sunt, şi să nu fie afectaţi negativ de propriile noastre proiecţii, aşteptări sau solicitări indirecte adresate lor. De exemplu, există bărbaţi şi femei care nu se pot bucura de o relaţie sexuală fără a avea fantezii pline de cruzime şi violenţă sau direct raportate la ultimul film porno pe care l-au văzut.

Oamenii ajunşi să fie aşa, incapabili de a fi iubitori şi intimi în mod natural, din cauza educaţiei pe care au primit-o şi nu pentru că s-ar fi născut cu un asemenea handicap. Una dintre caracteristicile oricărui adult matur este capacitatea sa de a fi responsabil faţă de ceea ce este în mod obiectiv adevărat sau necesar şi să aducă integritate (prin fapte!) la cunoaşterea de care dispune.

Majoritatea adulţilor au o retorică rezonabilă şi corectă, dar nu sunt întotdeauna capabili să acţioneze în conformitate cu această gândire şi claritate. Trebuie să şi acţionăm, altfel cuvintele nu ne vor fi luate în serios. În locul „băieţelului care a strigat lupul”, îl avem pe părintele în toată firea care a strigat răbdare şi toleranţă, deşi n-a dat dovadă de asta nici un strop.

Uneori părinţii suprapun propriile aşteptări nerealiste sau contorsionate asupra copiilor, ignorând total evoluţia firească şi procesul de creştere al copilului. Ei vor ca şi copilul să nutrească pasiunile pe care ei nu le-au avut sau vor să reuşească ceea ce ei n-au reuşit. De exemplu, când copilaşul ei nu avea decât 6 luni, o mămică i-a cumpărat un pian cât toate zilele, pe care l-a instalat în sufragerie. Acesta este un exemplu de neîmplinire a mamei pe care şi-a impus-o asupra copilului sub aparenţa unui dar: „Ai har, ai talent, eşti un geniu, asta pentru tine o fac” şi aşa mai departe.

Fetiţa respectivă s-a făcut mare şi a ajuns o pianistă de renume, dar ea nu a ales acest drum. În cele din urmă, a decis să-şi schimbe stilul de viaţă pentru a fi fericită ea însăşi, şi nu pentru a-şi face mama fericită.

Cu toţii am cunoscut diverse persoane extrem de talentate sau de mare succes la nivel mondial, dar care sunt nişte fiinţe total artificiale, lipsite de esenţă interioară sau mutilate în privinţa capacităţii de a simţi ceva, de a se implica într-o relaţie sentimentală sau pur şi simplu de a se bucura de reuşitele lor sau de viaţă. Acesta este întotdeauna rezultatul unei formări prin forţă a unor calităţi care nu existau natural de la bun început. Acest tip de constrângeri indiferent de momentul din viaţa copilului, pot fi foarte dăunătoare, iar atunci când copiii sunt extrem de mici ei pot fi atraşi într-un tipar neurotic şi rigid, aproape imposibil de schimbat ulterior.

Când părinţii îşi încarcă astfel copilul cu aşteptări împovărătoare încă înainte ca acesta să facă un anişor, el nu numai că va fi afectat de aceste aşteptări, ci chiar va şi funcţiona în conformitate cu aceaste aşteptări.

Până la un an nu există o separare la nivelul acestor lucruri. Astfel, acest tip de programare poate fi devastatoare prin modul în care se manifestă în viaţa ulterioară.

Vreau neapărat să subliniez cât se poate de serios că adulţii trebuie să devină nişte părinţi conştienţi, adică să fie educaţi ei înşişi cum să-şi educe copiii. Adesea, habar nu avem de efectul unor lucruri spuse de părinţii noştri care ne-au pecetluit relaţia cu viaţa.

Referitor la boală, de exemplu, câteva cuvinte nepotrivite ce ne-au fost spuse în prima copilărie ne-au convins că trebuie să ne îmbolnăvim periodic, sau că suntem predispuşi la anumite slăbiciuni trupeşti. În realitate, se prea poate să fie doar rezultatul aşteptărilor şi condiţionărilor greşite la un nivel profund al inconştientului. Astfel, şi nu numai, adulţii în mod inconştient îşi pun copiii în pericol. Chiar dacă o persoană are puterea necesară de a le acorda copiilor atenţia cerută, dacă fiinţa acestei persoane este plină de negare, sadism, egoism exacerbat şi intoleranţă, aceasta constituie în sine o circumstanţă primejdioasă pentru dezvoltarea sănătoasă a copilului.

Aşa cum spuneam, copiii asigură viitorul omenirii. Nu doar că omenirea trebuie să supravieţuiască, ci dacă o va face ar fi bine să se întâmple în mod util, pozitiv şi într-o formă optimă. Ca să supravieţuiască cu astfel de valori, ceea ce înseamnă să supravieţuim şi noi, cu posibilităţile personale şi cu un potenţial optimizat, copiii noştri trebuie educaţi mai eficient pentru a le permite această dezvoltare la nivelul unei exprimări fireşti.

Ideea în sine de creştere conştientă a copiilor presupune asumarea unei răspunderi în relaţiile noastre cu copiii şi faţă de viaţa în sine. Ceea ce ne transmit copiii nouă sunt principii cu mult mai presus decât doar nivelul personal. Dacă ne uităm cu adevarat şi cu claritate la copii, vom vedea în ei viitorului rasei umane şi nu viitorul „unui” copil. Creşterea şi educarea copiilor ar trebui să fie vitale pentru noi nu doar pentru că suntem mame, taţi sau profesori, ci pentru că noi, ca fiinţe umane creem o relaţie cu lumea întreagă, care poate fi eficientă sau ineficientă.

Putem să vindecăm şi să fim optimişti sau să distrugem, să îmbolnăvim şi să fim pesimişti. Un bărbat sau o femeie pe care nu-i preocupă o educaţie pozitivă a copiilor sau care nu conştientizează suferinţa copilului abuzat, probabil că au probleme personale grave şi sunt incapabili de a se bucura de frumuseţe şi de a avea sentimente profunde în propria lor viaţă.

A face ceea ce se cuvine

Aţi privit vreodată un copil mic în ochi (când era încă suficient de mic încât inocenţa sa să nu fi fost încă grav afectată) şi v-aţi dat oare seama că el vă priveşte la rândul său acordându-vă o încredere absolută? Cine a văzut asta şi nu s-a speriat, nu poate deveni un părinte conştient şi competent.

Punct. Responsabilitatea unei asemenea încrederi este o perspectivă înspăimântătoare, pentru că părintelui i se rezervă rolul similar unui Zeu infailibil. În cazul în care sugarul este agresat fizic, este plesnit sau bătut, copilul nu dă vina pe părinte tocmai pentru că îi acordă o încredere fără margini. Copilul va suferi, se va speria şi va trece printr-o stare de confuzie, dar va continua să iubească. Cum era zicala aceea străveche? „Puterea corupe”? Ei bine, iubirea copilului şi încrederea lui totală impregnează părinţii sau adulţii cu o reală putere. Un părinte cu adevărat competent nu se va lăsa corupt, dar unul cu slăbiciuni, nesigur sau violent e foarte posibil (şi aproape întotdeauna chiar aşa se întâmplă) să profite de această putere abuzându-şi sub o formă sau alta copilul. Gândiţi-vă în mod cinstit la relaţiile voastre ca adulţi. Se profită vreodată de încredere?

De vreme ce facem asta în relaţiile cu adulţii, mai mult ca sigur că vom profita şi vom trage foloase inclusiv în relaţia cu copiii, a căror capacitate de a ne prinde sau de a ne plăti cu aceeaşi monedă un asemenea abuz este aproape neînsemnată.

Ne simţim înălţător privind inocenţa şi frumuseţea copiilor, vrăjiţi de esenţa candorii lor. „Minune” ar putea fi un alt cuvânt potrivit aici. Te minunezi să constaţi miracolul inocenţei şi al omenescului pur. De fapt, copiii nu pot fi descrişi atunci când sunt încă predominant liberi. Nu putem zice: „copiii sunt minunaţi” sau „doamne, ce impecabili sunt copiii” pentru că n-ai putea să redai exact cum stau lucrurile. Nimic nu poate descrie în cuvinte atâta inocenţă. Pe de altă parte, până şi cei mai grozavi copii, uneori, ne pot face să ne simţim frustraţi, ne pot enerva, ne pot înnebuni şi ne pot deranja pentru că prin comportamentul lor ne depăşesc capacitatea

de toleranţă. Nu ei sunt însă problema, ci noi. Sigur că dacă i-am crescut într-un mediu care presupune diverse forme de abuz sau neglijenţă comportamentul lor poate deveni unul problematic sau „antisocial”, dar în continuare noi suntem cauza şi nu ei. Ei ne pot produce durere, distragere a atenţiei, furie şi aşa mai departe, pe întreg parcursul creşterii şi dezvoltării lor. Nu există o pregătire în privinţa meseriei de părinte în fază „primară”; ea ne tulbură şi ne transformă profund scoţând la iveală elemente adânc înrădăcinate în noi. Dacă avem ceva ascuns în noi, bine îngropat, când devenim părinţi acestea vor ieşi la iveală.

Să te ţii de un drum prin care să conştientizezi întru totul ce înseamnă să creşti şi să educi un copil, poate fi extrem de dificil mai ales când încerci asta de unul singur, ca părinte unic. Să descoperi şi să fii alături de alţii cu valori similare, în educarea copilului poate deveni o resursă nepreţuită.

Pentru că tendinţa de a ne proiecta nevoile şi dorinţele asupra copilului este una firească (cu toţii o facem), am putea să beneficiem de faptul ca în mod regulat să ni se atragă atenţia sau să primim sfaturi din exteriorul legăturii noastre cu copilul, tocmai spre a evita să ne modelăm copiii în funcţie de dorinţele sau nevoile noastre neurotice.

Vor apărea adesea în noi înşine reacţii surprinzătoare atunci când vom încerca să ne creştem copiii pe baza unor valori conştiente şi obiective. S-ar putea să le permitem copiilor să spună şi să facă nişte lucruri pe care noi nu le-am fi îndrăznit când aveam aceeaşi vârstă; chiar şi lucruri pentru care am fi fost aspru pedepsiţi. Cum aceste vechi obiceiuri şi lecţii de altădată persistă în noi, s-ar putea să apară dorinţa stringentă de a proceda similar în cazul copiilor noştri, asemeni părinţilor noştri. Când copiii ne tratează nerespectuos şi ne întorc vorba, s-ar putea să ne dorim să îi pocnim, să le închidem gura numai pentru că aşa s-a procedat cu noi când eram mici. S-ar putea chiar să invidiem libertatea de care se bucură copiii noştri, chiar dacă noi suntem cei care le-am permis-o!

Să ajungem să fim în stare să ne lăsăm copiii să ne dea replica şi să abordăm totul cu sensibilitate, fără a reacţiona exagerat (şi totodată fără a le permite să ni se urce în cap şi să profite de situaţie) este o misiune extrem de creativă. Pentru asta trebuie să fim realmente maturi şi să ştim cine suntem! Atunci n-o să mai avem o problemă când copiii spun nişte lucruri aşa cum o fac ei uneori şi o să fim în stare să tratăm lucrurile cât se poate de corect. Sigur că va fi cu totul altfel decât am fost noi crescuţi, dar tocmai asta e ideea. Un părinte a rezumat foarte bine povestea asta:

Din studiile sale de psihoterapeut, Alice Miller susţine că rănile din copilărie sunt îngropate şi uitate în inconştientul nostru până când avem proprii noştri copii. De fapt, chiar dacă experienţa copilăriei noastre ne afectează profund alegerile ca adulţi, dinamica şi relaţiile, aceste efecte pot rămâne invizibile pentru noi până când nu avem proprii copii.  Atunci ne putem trezi acţionând inexplicabil faţă de copiii noştri, în conformitate cu tiparele care ne-au fost imprimate.

Din punctul meu de vedere, există o singură cale de a reacţiona în cazul copiilor astfel încât să fie drept şi fix pe fază, pe care nu o pot descrie ca fiind o cale conservatoare sau una liberală. Noi suntem pe „on” (deschis) sau „off” (închis) în ceea ce priveşte rezonanţa cu ceea ce este obiectiv, în sensul de corect sau optim, pentru o educaţie sănătoasă a copilului.

Fiecare situaţie în parte are un răspuns intrinsec specific obiectiv, iar educarea conştientă se referă tocmai la modul în care rezonezi în raport cu ceea ce este obiectiv. Fireşte că există un grad de toleranţă aici, de îngăduinţă. Niciunul dintre noi, inclusiv eu, nu suntem părinţi perfecţi; prin urmare există un fel de abateri în funcţie de personalităţi, situaţii diferite, moment ideal şi aşa mai departe. În cadrul acestui grad de toleranţă nu este vorba de a alege între a fi în acea situaţie conservator sau liberal, ci trebuie să ne rezumăm la ceea ce este bine să facem, adică să impunem disciplina atunci când e necesar, sau să fim blânzi şi flexibili atunci când se cere o asemenea reacţie. Nu vorbesc de subiectivitate aici. Scopul acestei cărti este tocmai creşterea capacităţii noastre de a fi prezenţi la acest principiu în toate aspectele legate de creşterea copilului.

„Un copilaş le va arăta drumul”

Una dintre valorile impersonale adusă în viaţa noastră de apariţia unui copil este să ne arate cât de «incompleţi» suntem. Copiii ne înduioşează într-atât încât cu mare mâhnire ne dăm seama de problemele acestei lumi raportându-ne la ceea ce înseamnă ele pentru copii (cum războaiele, lăcomia, cruzimea, torturile şi atrocităţile criminale îi afectează pe ei) toate acestea dându-ne un imbold să investigăm, să cercetăm atent ce-ar însemna ca noi să fim compleţi şi conştienţi. Când cineva simte cu adevărat natura suferinţei umane şi priveşte spre un copil nevinovat care nu cunoaşte nimic despre aceste realităţi (copiii doar se joacă, plâng, mănâncă şi râd), acel om începe să se gândească la cât de grav ar fi ca respectivul copil să-şi piardă inocenţa. Dacă nici asta nu e un ghimpe suficient de mare care să-l motiveze să iasă din ascunzătoarea sa şi să devină conştient (să se maturizeze în viaţa sa spirituală şi temporală), atunci nimic n-o să-l motiveze vreodată. Câtă vreme copilul îşi păstrează o oarecare inocenţă, orice manifestare a acestei inocenţe trebuie să ne reamintească în fiecare clipă despre ce avem de făcut.

Nu-i vorba aici că ei, copiii, devin dascălii noştri pentru că sunt înţelepţi, puri, şi îşi amintesc vieţile trecute sau îşi văd aura şi alte prostii. (Pe de altă parte, nu trebuie să căutăm să devenim nişte „canale subtile de percepţie” întrucât ei, copiii noştri, le vorbesc îngerilor oricum şi prin urmare ne vor da răspunsuri directe.) Copiii trezesc în noi compasiunea faţă de cei care suferă, faţă de atâta suferinţă inutilă din pricina rigidităţii, a neconştientizării şi a negării. Această suferinţă e mai uşor de sesizat când copiii sunt în jur datorită dihotomiei între acest tip de suferinţă şi vulnerabilitatea copilului, inocenţa sa pură, dorinţa sa de fericire, dorinţa sa de a-i vedea pe alţii fericiţi şi sănătoşi în egală măsură.

Orice adult cu adevărat sensibil îşi dă seama că în mod firesc şi fără a face vreun efort, copiii ne ajută să fim cât mai prezenţi adică, să existăm acum şi aici. Ei ne ţin atenţia trează, cu condiţia să le dăm voie, copiii nu ne dau voie să zburăm cu mintea undeva în nori. Încurajându-i să fie pe picioarele lor pe măsură ce cresc, nu este corect să le cerem să continue acest fel de relaţie şi să ne păstreze atenţia trează sub aceeaşi formă.

Altfel, vom sfârşi prin a le adormi creativitatea şi vom deveni nişte părinţi posesivi.

Un alt tip de comunicare profundă, aproape tragică, pe care o primim de la copii ne dezvăluie cât de fragilă este viaţa. Vreau să spun că şi noi suntem la fel de uşor de rănit în sentimentele noastre precum copiii, doar că noi nu ne exprimăm aşa uşor ca ei şi ne comportăm ca şi cum nimic nu ne-ar atinge; de aceea pe lângă toate celelalte care se adaugă dezintegrării noastre, cum ar fi confuzia psihologică şi emoţională, frustrarea şi copleşirea, noi putem sfârşi pe la 50 de ani cu un infarct, un atac cerebral sau vreo altă boală care ne şubrezeşte şi care este rezultatul disimulării sentimentelor şi negarea a ceea ce contează de fapt pentru noi.

Dragostea e suficientă / Dragostea nu e suficientă

În afară de disciplina potrivită sau de stabilirea unor graniţe corecte, care reprezintă cheia reuşitei cu copiii, iubirea trebuie să stea la baza relaţiei noastre cu ei. Nici n-are rost să ne mai gândim la o disciplină corectă sau „dreaptă” în cazul în care iubirea nu este contextul în care se impune această disciplină. Fără contextul iubirii o să sfârşim într-un fel sau altul, dăunând copiilor noştri, dacă nu fizic sau emoţional în mod sigur psihologic.

Dacă iubirea este temelia sau grădina în care încolţeşte relaţia noastră cu copiii, într-un fel sau altul vom reuşi să depăşim şi momentele dificile, pentru că întotdeauna vom avea parte şi de ciocniri. La urma urmelor, copiii noştri seamănă cu noi, dar în acelaşi timp sunt indivizi de sine stătători fiecare cu destinul propriu, cu o anumită personalitate, cu nişte tendinţe înnăscute, rezonând la diverse lucruri şi aşa mai departe. Atunci când ridicăm tonul la ei, când ne înfuriem pe ei, când ne ieşim din fire sau ne pierdem răbdarea, iubirea este întotdeauna cea care face ca lucrurile să-şi găsească o rezolvare. Iubirea însă, nu este ceva care apare din când în când sau o reacţie la stimuli. Ea trebuie să fie constantă şi tacită şi nu orice adult e dispus să recunoască faptul că iubirea atrage după sine nişte responsabilităţi de proporţii incomensurabile.

Dacă iubirea este reacţia noastră iniţială faţă de copil şi suntem dispuşi să fim responsabili de acest lucru, ea ne va ajuta să ieşim din situaţiile cele mai confuze, mai frustrante şi mai depresive prin care din când în când mai trecem. Indiferent cât de enervanţi pot deveni copiii, uneori în perioada de creştere până când ajung în faza de independenţă şi de personalitate de sine stătătoare, dacă îi iubim profund, statornic şi cu mare tandreţe, putem suporta (şi chiar merită) certurile, chinurile şi neînţelegerile.

Dacă nu îi iubim, ci doar le suportăm prezenţa în viaţa noastră, rămânem cu ei pe cap şi n-avem nici o ieşire o bună bucată de timp; adesea ne stricăm liniştea sufletească reciproc şi blocăm practic iubirea care ar putea lua amploare sau ar putea înflori. Desigur, ca adulţi suntem mult mai eficienţi în a reduce felul de a fi al copilului şi vioiciunea în primii trei-patru ani de viaţă, decât el pe a noastră. Dar pe la 4 sau 5 ani, se întoarce roata şi ei devin mult mai în stare să ne tulbure pe noi decât noi pe ei. Îi putem domina şi controla, dar ne pot veni de hac cum nici n-am visat vreodată. Ei nu au în mod natural predispoziţia de a se război cu părinţii lor, dar sunt condiţionaţi la un asemenea comportament dintr-o nevoie de supravieţuire. Când copiii nu sunt iubiţi când sunt bebeluşi, vor ajunge să aibă un comportament problematic pentru a-şi demonstra că merită să li se dea atenţie, orice fel de atenţie. Este de fapt un mecanism inconştient profund. Într-o relaţie reuşită cu copiii, este vorba de faptul că trebuie să îi iubim.

Iubirea ca fundament al relaţiei noastre cu copilul este una firească sau trebuie s-o creăm. Prima fază în crearea acestei baze, este o responsabilitate disciplinată faţă de noi înşine. În termini practici, asta înseamnă de exemplu, că nu-i plesnim ori de câte ori avem o zi proastă, chiar dacă le atribuim lor ziua proastă sau nu. Când copilul scânceşte este responsabilitatea noastră să păstrăm nişte limite rezonabile, dar ferme şi să fim calmi, iubitori, tandri şi cu mintea limpede.

Iubirea nu e suficientă, atâta vreme cât nu există un context potrivit. Putem chiar să spunem că iubirea nu există dacă respectivul context este „off”/închis. Contextul la care ne referim aici este un mediu plin de afecţiune, un mediu atât de profund, de înţelegător şi de inteligent în relaţia cu ceea ce sunt copiii în profunzimea şi potenţialul lor, încât ei ştiu şi simt că sunt iubiţi mai presus de orice îndoială.

E firesc pentru noi să vrem tot ce e mai bun pentru copiii noştri şi să cultivăm atitudinea conform căreia ne vom da toată străduinţa pentru ei, asigurându-le cea mai bună educaţie, grijă şi iubire, dar şi atenţie. Dar cu cât mai repede copilul devine bărbat/femeie pe picioarele lui/ei şi băiat/fată pe picioarele lui/ei, cu atât mai bine. De câte ori vedem o cale prin care să le oferim ceva sau vedem ceva care este necesar să primească şi nu a fost oferit, este momentul în care ar trebui să ne reamintească de viziunea noastră de a-i ajuta să devină cine sunt ei. Şi totuşi, viaţa multora, ani de zile, se concentrează pe făcutul copiilor, crescutul lor, educatul lor... şi abia 10 sau 20 de ani mai târziu, după ce copiii au plecat la casele lor, părinţii înţeleg în sfârşit brusc despre ce este vorba (sau poate nici atunci nu înţeleg, mulţi nu reuşesc să vadă şi suferă inutil emoţional şi psihologic trăind într-o nelinişte permanentă). De fapt, care este ideea? Întâi de toate să inţelegem că ei nu sunt ai noştri, copiii nu sunt nişte obiecte, nişte bunuri, nişte proprietăţi care pot fi manipulate, controlate sau dominate. Aceasta este o idee foarte importantă.

Dacă bărbatul sau femeia nu ştiu să se respecte pe sine însuşi / însăşi sau nu învaţă să se respecte, este aproape imposibil să devină un părinte conştient. Munca vitală de a fi părinte trebuie exercitată dintr-o poziţie de putere, de încredere în sine şi de autocunoaştere şi nu dintr-una de disperare şi slăbiciune. E foarte important pentru copii să se respecte pe sine, pentru ca atunci când cresc şi au proprii lor copii să poată transmite aceste principii ale educării conştiente, fără de care lumea este şi mai sortită întunericului şi suferinţei, decât e în prezent, un soi de epidemie nestăvilită. 

Textul de mai sus face parte din cartea Cresterea Constienta a Copiilor.

Va invitam sa cunoasteti mai multe despre ce inseamna a fi un adult constient si implicit detalii legate de seminarul ce urmeaza lansarii, citind primele capitole ale cartii ”Cresterea Constienta a Copiilor” GRATIS, in format PDF aici.

• Prec
• Mai departe