Despre-o zi de primăvară

Fiindcă-avea ce arăta!

Mai frumoasă decât ea,
Alta cum putea să fie?

Iarna-ajunse-o băbătie,
Dar nici că voia să plece...

Vara? Doar o amintire,
Ca un râu ce stă să sece...

Toamna, nu încape vorbă,
Încă-amestecă în ciorbă,
Să împartă, prin spitale,
Neamurilor dumisale.

Cu aşa un chip, avându-l,
Primăverii-i veni rândul
Să se simtă-atrăgătoare...

Aripi albe îi crescură
Între umeri,
Ca să zboare
Peste lumea-ncărunţită
De necazuri şi plictis.

Te ţinui un pic de vorbă,
Dar a meritat! Ţi-am zis
Eu că nu o să se lase.

În veşmântu-i de mătase,
Fin brodat cu flori de măr,
Iat-o apărând în lume.

O minune,-ntr-adevăr!

Ca un vis pe care zorii
Nu au cum să îl alunge
În uitare,-aşa şi ea!

Laudele ce le strânge
Le dă timpului-napoi,
Plină de recunoştinţă
C-a ajuns aici, la noi,
Printre oameni.

I se pare,
Că pe Domnul de picioare,
În sfârşit, L-a apucat.

Totuşi, e ceva ciudat.
Se-albeşte-ncet la faţă,
Tremurând
Din toţi rărunchii:

Băbătia, iar a dat
Drumul gerului din lanţ!

Ea, atunci, azvârle iute
Ghioceii într-un şanţ
Şi porneşte să o-nfrunte,
Lunecând c-un pantofior
Ce nu-i este - îl aruncă -,
Scump,
De nici un ajutor.

Cu picioarele-ngheţate,
Suie pe o sălcioară
Lăsând muguraşii-n urmă,
Speriaţi,
Ca să îi ceară
Băbătiei să îi cruţe.

Băbătia, nu: să plece!

Primăvara simte-n spate
Un fior atât de rece
Ca un colţ - flămânda fiară,
Gerul
Nici că-i mai dă drumul.

Deşi nu-i întâia oară
Când se luptă, ce o doare
Şi-o slăbeşte e că omul
S-o ajute
Nu mai sare.

Dimpotrivă se complace,
De o vreme - câtă?-ncoace,
În a studia problema!

Dar, să-i vină-n ajutor,
Asta, nu!

Uşor, uşor,
Primăvara, vlăguită,
Cade pe pământul moale,
Se transformă-ntr-o brânduşă
Neputând să se mai scoale.

O brânduşă vineţie,
Degerată timpuriu,
Ce-ţi şopteşte, copil, ţie:

De mă vrei, o să mai viu!

• Prec
• Mai departe