Nu prea mai e...
Ca şi mort, în prispa casei,
Nu întreabă nici de ce
Şi nici cum s-a întâmplat
Că toţi cei ce îl iubiră,
Dintr-o dată,
L-au uitat...
Poate, de când a început,
Lung să urle,
De durere,
Nopţi la rând, fără-a primi
Pe grumaz
O mângâiere.
Poate de când se târâşte
Până la bucătărie,
Să arunce o privire,
Umilit,
În farfurie.
Altădată-i aruncau
Colo-n curte un ciolan.
Cum sărea de sus să-l prindă
Şi să-l lingă!
Azi, în van
Mai aşteaptă de mâncare,
Farfuria-i mereu goală;
De un timp, de la pământ,
Nici măcar
Nu se mai scoală.
Cine-ar crede că vânjosul
Câine ce păzea ograda
Astăzi plânge sugrumat
Dup-un gard,
În timp ce strada
E-un răsunet de copii
Ce-i aduc mereu aminte...
De stăpân.
Dar câte gânduri
Triste nu îi trec
Prin minte...
Şi mai are şi o spaimă -
Noaptea, când l-apucă toate,
Când se-abţine să nu urle,
Însă fălcile-ncleştate
Se înmoaie şi-i tot curg
Pe bot lacrimi, sau când geme -
Că vreunul o să iasă
Şi-o să-l bată.
Da, se teme !
De acuma, ştiu cu toţii
Câte-îndură un bătrân
Câine;
Cum se amăgeşte
Că-ntr-o zi dreptul stăpân
O să îşi întoarcă ochii -
Doar atât - spre el, din nou,
Ajutându-l
Să-şi dea duhul...
Dar, nu !
Singur, un ecou
Îi răspunde, pe când urlă
Şi îl cheamă către poartă -
Un ecou al unei vieţi
Care lasă-o lume...
Moartă.
Poezie din seria - Din lumea celor care nu cuvântă de Elia David
- Detalii
-
Categorie: Poezii pentru copii
