Atât de lin, de nelumesc,
Încât te-ntrebi: pe-acest tovarăş
Al veşnicei singurăţi,
Ce-l ţine, viu,
La suprafaţă?
Ce nălucire, pe-un tărâm
Pierdut sub lespedea
de gheaţă?
Pe boltă stelele-au pălit,
Ca scufundate-n neguri dese -
Doar un luceafăr, zămislit,
Din ou-nsingurării
Iese.
Azi, strălucirea şi-o împarte
Grădinii cu petale
Moarte
Şi-acestei păsări ce răzbate
Prin frigul sinelui, când toate,
În el, un astru,
Ard mocnit..
Aşa, mereu, la nesfârşit,
Se întâlnesc
Singurătăţi...
Când unul urcă înspre cer,
Coboară celălalt
Şi lasă,
Pe apa limpede a vieţii,
O urmă tristă,
Dar frumoasă...
La fel cum pasărea, pe locul
În care-a dat boboc o stea,
A înflorit din alba-i pană,
Prinzând puteri
Spre-a se-nălţa.
Grădina asta de-o priveşti,
Cu ochii tăi,
Ai să-i zăreşti:
O lebădă zvâcnind pe cer
Şi-n lac
Luceafărul stingher...
Poezie din seria - Din lumea celor care nu cuvântă de Elia David
- Detalii
-
Categorie: Poezii pentru copii
