Calatoria (prima parte)

Se facea ca era o zi luminoasa si insorita, cand florile zambeau de pretutindeni in mii de culori proaspete imbatandu-i cu arome dulci pe toti slujitorii palatului ...
Cerul era limpede ca apa cea neinceputa si linistita, frunzele copacilor suspinau in adierea vantului molcom si vietatile pamantului iesisera din ascunzisuri, iar zanele si spiridusii isi jucau dansul vesel si lipsit de griji roind pe la ferestrele inalte ale salilor impunatoare de la castel.

Razele soarelui isi faceau carare printre turlele ascutite si lungi care strapungeau vazduhurile parca pentru a ajunge mai aproape de stelele ce ard necontenit pe bolta intunecata a noptilor pline de mister. In jurul acestui palat crangul verde se intindea cat vedeai cu ochii si doar in departare putea fiul imparatului sa zareasca pajistea neteda si verde ca smaraldul...

Adesea Principele statea ore intregi la fereastra mare si limpede ca cristalul privind in departare si imaginandu-si cum puteau sa arate fiintele acelea ciudate despre care nimeni nu indraznea sa ii spuna vreun cuvant. Uneori se oprea in fata oglinzii sale si se gandea ca oamenii aratau ca si el, alteori, isi imagina ca pot sa fie ca niste spiridusi colorati sau cine stie cum, insa nici prin cel mai indepartat colt al mintii nu ii trecuse vreodata sa intrebe pe cineva despre ei , si asta fiindca tatal sau , Imparatul Nemuritor , se facea foc si para de fiecare data cand ii ajungea la urechi pana si un zvon amintind de oameni! Ce nu intelegea Principele era “de ce nu ii spune si lui cineva care este motivul pentru atata mister? “

- Or fi oamenii aceia niste fapturi chiar atat de rele si amenintatoare pentru poporul Nemuritor? - se pomeni baiatul rostind cu glas tare privind ingandurat peste varfurile copacilor alungiti spre vazduhul inmiresmat.

De o vreme incoace insa, acest gand nu ii dadea pace: gandul ca trebuie sa afle totul despre acele fiinte enigmatice si asta cat mai repede cu putinta, insa mai stia ca nimeni nu poate cuteza sa incalce o porunca a Marelui Imparat , tatal sau. Ce putea sa faca el, mostenitorul imparatiei ca sa afle ceea ce, cu atata nerabdare se grabea sa descopere? Acesta era gandul care il gasea dimineata privind nelinistit in tavanul intunecat al dormitorului sau, si tot acesta era gandul cu care adormea in suflet in toate serile , pana cand, intr-o zi i-a trecut prin minte ca ar fi o idee buna sa mearga in Sala Pergamentelor, acolo unde invatase tainele limbilor pe care nu le auzise rostite de nici macar un slujitor al palatului si in care isi traise toti anii copilariei.

Se intrebase de nenumarate ori de ce trebuie sa invete atatea limbi daca nici macar nu ii folosesc la nimic? Poate nici nu erau limbi adevarate ci doar niste inventii inutile... insa acum il strafulgerase un fior banuind ca daca limbile acelea incurcate nu erau rostite la palat, atunci, poate acelea erau limbile popoarelor de oameni care traiesc in tinuturile indepartate in care lui ii este interzis sa se avante...

Ajuns in fata unei usi translucide care il mai despartea de biblioteca, baiatul se uita iute in toate partile pentru a fi sigur ca nu il vede nimeni si se strecura intre rafturile interminabile captusite cu matase albastra ca cerul de seara. Pe fiecare dintre rafturi se aflau , randuite in cea mai impecabila ordine, milioane de papirusuri si pergamente, fiecare cu grija introdus intr-un tub bine inchis pe care era scris cu litere aurii titlul fiecarei lucrari care era inauntru. (Fiecare elev care intrase in biblioteca pentru a studia era instruit de la inceput cum sa se foloseasca de fiecare hartie, cum sa o citeasca si mai ales, cum sa faca pentru a nu strica buna oranduiala a tuburilor de pe rafturi caci, e lesne de imaginat ca intr-o biblioteca atat de mare, a incurca intre ele cateva tuburi insemna o tragedie: cum mai aveai sa gasesti ceea ce cautai cand nimic nu mai era la locul stiut? ) El cunostea biblioteca atat de bine incat, si daca ar fi fost intuneric, tot ar fi gasit orice text fara cel mai mic efort. Ingandurat , a inceput sa se plimbe alene de-a lungul incaperii interminabile; pe rand a trecut de compartimente continand variate domenii de invataturi pe care le memorase in anii de studiu sub indrumarea inteleptului sau unchi – Timpul Nesfarsit care era luminos si lipsit de varsta ca si Universul Infinit. El il invata intotdeauna tot ceea ce era mai bun si mai folositor in viata si ii raspundea la toate intrebarile pe care mintea sa tanara le nascocea. Chiar si despre oamenii cei misteriosi tot el ii spusese ceva cu mult timp in urma provocandu-i o imensa curiozitate.

- Aaa...!! Pe cine imi vad ochii ?! doar nu ti-ai amintit de mine dupa atata vreme ? Nu pot sa cred asa o minune... cam greu te-ai decis sa imi calci pragul bibliotecii! Ai terminat studiul si ai si fugit de mine cam... ca dracul de tamaie... Incepeam sa uit si cum mai arati baiete!, il mustra unchiul sau care aparuse de nicaieri intr-o clipita..

- Bine te-am gasit!- raspunse Printul incurcat.

- Ei hai, lasa... doar nu te sperii de o gluma ....ce esti asa ingandurat? Prea tanar esti ca sa te afle grijile de pe acum! Spune-i unchiului tau ce te framanta!

La vorba aceasta printul nu stia nici el insusi ce putea sa raspunda si se uita la Timpul Nesfarsit fara sa poata spunce vreo vorba.

- Dar ce ai mai baiete! Revino-ti in fire pana nu te vede careva! Ce-i cu tine asa de aiurit?

- Pai, la drept vorbind.... nimic... Adica, nici eu nu stiu ... – reusi sa ingane el cu greu.

- Mai, doar nu esti cu gandul la vreo fata de la varsta asta? sa nu iti fie cu suparare insa chiar prea te grabesti ...

- Nu! Nici vorba...- raspunse iute baiatul.

- Ah, atunci e bine. M-am mai linistit putin dar, ce ai patit? Niciodata nu ai fost in asa o stare cat ai studiat la mine in biblioteca.... Mai , tu cred ca ai prea multa vreme de irosit. Am sa discut eu cu fratele meu sa nu te mai lasa de izbeliste ca te plictisesti! O ocupatie ti-ar trebui si tie , ce daca esti inca doar un baietandru, nu? Ehe he! Nu o sa mai ai cand sa stai. Treaba se gaseste intotdeauna daca esti prea linistit! – spune Timpul Nesfarsit in incercarea de a afla ce era in neregula cu nepotul sau.

- Unchiule, numai la tine pot veni dupa o povata. Tata e tot timpul ocupat cu treburile imparatiei lui si niciodata nu il vad. Nu stiu de ce nu ne intalnim vreodata! Intotdeauna incerc sa dau de el insa parca fuge de mine. Nu stiu ce i-am facut eu? M-am straduit sa fiu bun si cuminte, am invatat tot ce mi-ai spus, am citit tot ce mi-ai dat sa citesc si toate mestesugurile le-am deprins ca sa il fac mandru de fiul sau , si totusi nici acum nu isi face vreme sa ma vada... Ce pot eu sa fac? Asa o fi normal, ca imparatii sa nu isi vada fiii nicioadat  oare?- spuse printul trist.

La asa intrebare nu era de dat nici un raspuns si timpul Nesfarsit stia prea bine acest lucru. ce putea sa spuna el ca sa il scoata pe Prit din starea in care se cufundase?

-... Nepoate, stiu ca fratele meu poate sa fie uneori de neinteles dar sunt sigur ca tu nu ai nici o vina pentru felul in care se poarta cu tine... Nici eu nu il vad prea des. Daca stau sa ma gandesc , nici nu stiu cand l-am vazut ultima oara dar , se stie ca firea lui solitara se face vinovata pentru asta. Ma intristez foarte cand imi amintesc cum, cand eram copii ne plimbam nedespartiti peste tot locul... ce vremuri baiete! Dar , la o vreme , fratele meu s-a indepartat de mine si de toata lumea petrecandu-si zilele si noptile ingropat in grijile Taramului nostru. Ce sa faci daca asta ii este menirea, sa fie carmuitor peste toate vietatile lumii? probabil ca nici nu mai are cand sa iasa din camera de lucru...- spuse Timpul Nesfarsit incercand sa-si ascunda privirea de print.

- Unchiule, dar cand a inceput tata sa fie solitar? Chiar tu ai spus ca el nu era astfel . Ce l-a facut sa se indeparteze de toata lumea? Vreau sa stiu neaparat de ce nu ma primeste langa el?

- Ti-am spus ca nu ai nici o legatura cu asta. Tu nu ai nici o vina. Ce sa iti mai spun? Altceva nu stiu... – spuse el nesigur.

- Da? Atunci , chiar acum ma duc la dansul si il voi intreba negresit ce l-a facut sa se schimbe dintr-o data.

- Nu! Nu! Sa nu indraznesti asa ceva ca o sa fie vai si-amar de mine! Nici nu stiu cum de m-a luat gura pe dinainte! Vai mie ...

- Dar ce ai de te sperii in felul acesta unchiule? – spuse baiatul in mintea caruia s-au ivit o multime de intrebari fara raspuns.

-...Vai mie baiete! De ziua asta m-am ferit ! De ziua asta am fugit eu! – spunea intr-una Timpul- degeaba am incercat eu sa fug de ceea ce stiam deja ! Prost am fost sa si sper ca nu se va intampla una ca asta , vai mie...!

- Dar ce ai patit unchiule ? In viata mea nu te-am vazut asa! Imi pare rau ca te-am suparat . O sa plec . Te las si ma duc la tata!

- Asta baiete, imi este imposibil .

- Dar de ce spui ca de ziua asta te-ai ferit? Nu chiar tu m-ai invatat ca tu stii totul dinainte , ca ceea ce tu stii sau ai vazut ca s-a petrecut nu poate schimba nimeni? Doar tu esti Timpul Nesfarsit! Si ce are daca am venit la tine sa te vad acum? Parca te bucurai sa ma vezi chiar adineauri insa acum iata ca te-ai suparat si tu pe mine si strigi cum nu te-am auzit in viata mea! - spuse printul

- Te-am ingrijit de cand ai venit pe lume cu speranta ca ziua asta nu va veni , dar, iata ca nici chiar eu , care vindec toate ranile oamenilor nu am izbutit sa te feresc de destinul tau.

- Ce destin unchiule? Noi nu avem destin , doar oamenii sunt blestemati sa faca ceea ce le este dinainte sortit fiindca sunt muritori , insa noi nu suferim de aceasta povara. Chiar tu m-ai invatat asta si mi-ai spus ca altceva nu mai stii despre ei.

- Of ...tu nu stii ... Vai mie, mai bine se abatea furtuna cea mai mare peste palat decat sa vina ziua asta! Ma vad obligat sa iti arat cel din urma si cel mai tainic loc al bibliotecii si tare as vrea sa nu citesti ceea ce am sa-ti arat acum! Spune-mi, jura-mi ca nu o sa te uiti , mare bucurie ar fi pentru mine sa nu stii ce sta ascuns in tuburile acestea!

- Unchiule, ce e asta? Inca un joc al mintii? Razi de mine poate... cum sa nu vreau sa aflu ce ai sa imi arati? Chiar tu m-ai obisnuit sa citesc totul , sa aflu totul, sa invat totul fiindca astfel imi va fi bine mie si tuturor celor din jurul meu si mai ales supusilor mei atunci cand imi va veni vremea sa stau pe tronul tatalui meu.

- Ma tem ca am gresit... Insa ma rog fortelor Universului sa iti fie bine tie si noua. Acesta e ultimul papirus pe care mai ai sa-l citesti. Citeste cu rabdare.

Printul se uita inmarmurit la Timpul Nesfarsit si nu intelegeea ce era cu atata solemnitate Pe neasteptate, un sentiment necunoscut il cuprindea ca o gheara imensa, iar acel sentiment era teama.

- Sa stii unchiule ca iti voi asculta intotdeauna povetele ...

- Asta nu ai de unde sa stii , asa ca , nu promite ceea ce nu poti sa faci. Iar apoi, oricum , este in firea ta sa te impotrivesti . Citeste daca vrei! Curiozitatea oamenilor este intotdeauna mai puternica decat orice.- spuse Timpul si disparu pe data intr-o ceata ce s-a risipit ca un vis inainte ca Printul sa il poata intreba de ce spune ca oamenii sunt curiosi , dar mai ales, ce legatura avea asta cu el? 

Ceea ce ii ramanea printului sa faca era de acum sa se aseze la masa joasa si sa isi faca in vreun fel curaj sa citeasca ceea ce se afla inaintea lui, fara a sti ca ceea ce avea sa afle era menit sa ii duca pasii pe meleaguri indepartate si intru totul necunoscute pana atunci.

Continuarea in curand

• Prec
• Mai departe