şi aşa ocupate cum erau nici măcar nu-i dădură ziua bună, ca să nu mai vorbim de o vorbă bună de "bine ai venit".

Biata steluţă ... va să zică nu era de ajuns că nu ştia încă pe ce lume era, mai mult încă, nu ştiau nici alţii ... Plângând se duse la picioarele Tatălui Ceresc şi trăgându-l sfios de tulpana halatului zise:
- Mărite?! ... Prea Sfinte?! ... Mă auzi?! ... Sunt eu ultima steluţă!
Bunul Dumnezeu, vezi bine că o şi vedea, o şi auzea, dar se făcu că nu ştie că-i acolo.
- Tată?! ...
Biata steluţă începu să plângă cu lacrimi mari de lumină, făcând repede repede o băltuţă sclipitoare în care se reflecta părând parcă mai mare acum.
- A!!! Tu erai dragă steluţă? Ce s-a întâmplat, de ce plângi? Te ştiam mai curajoasă! Nici n-ai ajuns bine sus că şi plângi?
De bucurie steluţa aproape că uită de ce venise. Îşi sterse iute, iute lacrimile împrăştiind lumină în stânga şi-n dreapta şi zise:
- Tată drag! Îţi mulţumesc că m-ai făcut, da-s mică tare şi mi-e frică să nu mă calce în picioare planetele cele mari printre care m-ai trimis! (Abia ajunsese pe cer şi nu ştia cum e mersul pe acolo, ca să nu mai vorbim că nu ştia ce e aia o orbită...) Nici ziua bună nu mi-au dat! Se tot foiau şi împrăştiau atâta praf că au făcut şi o cometă!
- Of! Steluţă, steluţă ... parcă n-ai şti că nu mărimea contează, ci misiunea fiecăreia ... Uite, aşa mică cum eşti, să ştii că ai o sarcină foarte mare. O să vină şi vremea ta! Du-te inapoi şi poartă-te cu smerenie şi cuminţenie şi totul o să fie bine!
Hm ... misiune, ce-o fi aia, gândi steluţa, dar numai la auzul glasului Creatorului său se liniştise deja, devenise din nou încrezătoare şi parcă nici nu dădu destulă importanţă cuvintelor. Mai luminoasă, plecă la locul ei urmărită de zâmbetul blând al Bunului Dumnezeu.

Într-adevăr, trecură mii şi mii de ani, dar ce contează asta pentru o stea? Poate cât o clipire dintr-un ochi (de stea, vezi bine) ... Şi veni vremea.
Într-un şopron, o Fecioară urma să dea naştere unui prunc, Prunc de Dumnezeu, şi atunci steluţa ştiu că a sosit timpul ei şi prinse a lumina atât de tare încât, deşi era ziua în amiaza mare, începu să sclipească mai tare, tot mai tare. Şi pentru prima dată de când era ea fu cea mai mare stea de pe cer. Acest lucru fu observat nu numai de stelele şi planetele din jur, ci şi de constelaţii, iar vestea despre misiunea steluţei străbătu tot universul într-o clipită. Pe Pământ iniţiaţii primiră cu deosebită bucurie acea licărire care le vestea noi vremuri.

Dar ce copilaş frumos! Uitând cât e de mică trimise o rază care înconjură cu un nimb de lumină locul în care se aflau Mama şi Fiul şi atunci simţi pentru prima dată de când fusese făcută atâta iubire încât crezu că o să explodeze şi de pe suprafaţa ei se ridică un val de praf care formă cel mai frumos halou pe care stelele îl văzuseră vreodată.
O altă clipire de pleoapă ... la fel de scurtă în Timpul Domnului ... Steluţa s-a întors unde-i e locul: cea mai mică stea din Cerul Domnului. Dar ce contează?! Încă mai are atâta iubire ... În fiecare noapte sclipeşte acolo pe cer, şi în fiecare an de ziua Naşterii Domnului dacă te uiţi atent poate că ai s-o vezi.
Atunci a înţeles perfect spusele Tatălui Ceresc: mic sau mare, toţi suntem la fel în faţa Lui, creaţie din Creaţia Lui; important este să ne umplem de Iubire şi să o manifestăm în jurul nostru, căci astfel Îl manifestăm pe El.

În ziua a patra "Dumnezeu i-a făcut pe cei doi luminători mari: luminătorul cel mare spre stăpânirea zilei şi luminătorul cel mic spre stăpânirea nopţii şi stelele. Şi le-a pus Dumnezeu întru tăria cerului ca să lumineze pământul, să stăpânească ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric." (Facerea 1:16 -18)

Poveste scrisa de Monalisa Gheorghiu si face parte din volumul Carte de povesti pentru toti copii lui Dumnezeu

Categoria: Povesti pentru gradinita

 

• Prec