Dar acum mulţumea lui Dumnezeu pentru fiecare dintre cele 7 fete pe care i le născuse nevasta, fiecare pricepută în câte una din treburile ce întovărăşau oieritul. Toate suflete curate, era mai mare dragul să fii înconjurat de atâta frumuseţe din zori şi până în noapte.
Mai ales mezina taare dragă-i mai era - copilaş plin de năzbâtii, aducea când şi când cu flăcăiaşul pe care îl aşteptase tatăl; Dar lasă că şi ei îi plăcea cu oile! Copil bălai (mama mereu îşi aducea aminte de bunica, care nu era de prin partea locului), cu voce subţire şi cristalină ca un clopoţel, nu ştiai dacă-i pui de om sau vreun ied, ori alt pui sprinţar care fugea cât era lunca de mare deopotrivă cu cei doi câini care îngrijeau de turmă. În sarcina ei - nu că ar fi stabilit-o cineva; ea singură pornise la asta, ca şi când ar fi fost de la sine înţeles - erau toţi puii - de orice fel, de oaie, de capră, de găină, de câine sau chiar de măgar. Toţi treceau prin mâinile ei - mâini jucăuşe sau blânde sau ferme câteodată cu cei prea neastâmpăraţi; după cum era cazul.
Cam în al treizecilea an după naşterea Domnului, am zice noi acum, căci pe vremea aceea timpul era măsurat pe acele locuri după alte calendare după cum erau de neam roman sau evreu, în familia aceasta de care vă spun s-a născut un catâr, un catâr alb. Pentru mezină era prima dată când asista la naşterea unui animal ca ajutor al tatălui ei şi pentru că nu mai văzuse şi nu mai auzise de un catâr alb până atunci o luă ca pe un semn de bun augur.
A doua zi după eveniment, mezina se duse la staul să vadă ce face nou născutul. Acesta era bine; deja mergea în picioare prin jurul mamei lui conştient parcă de protecţia pe care aceasta i-o va oferi până se va face mare. Fetiţa intră şi se duse direct către pui, uitând pentru o clipă că măgăriţa pentru a-şi proteja puiul ar putea-o răni. Puiul ridică privirile spre fetiţă şi inaintă îndrăzneţ până îi atinse mâna cu botul cald. Mama, sigură că se află pe mâini bune, dădu din coadă şi se duse spre grămăjoara de fân pe care o pusese stăpânul de dimineaţă. Din acea clipă cei doi copii, catâr şi om, fură nedespărţiţi. Doar când trebuia să mănânce fiecare se ducea la mama sa şi atunci unul redevenea animal, iar celălalt om.
Era frumos să-i vezi pe amândoi cum se jucau pe pajişte, dar şi cum făceau treabă. Micul catâr învăţă blândeţea şi cuminţenia de la prietena sa şi se obişnui atât de mult cu vorba oamenilor (căci mezina îi povestea câte în lună şi în stele) încât nimeni nu se mai mira când dădea de îndată ascultare la cele ce i se spuneau.
Într-o noapte, la sfârşitul lui ianuarie, mezina avu un vis. Îngeraşul ei păzitor îi apăru pe un norişor de argint şi îi spuse următoarele:
"Mâine dimineaţă să iei catârul cel alb şi să-l pregăteşti ca de sărbătoare; să îl înhami, să îl înşei şi să-l duci la fântăna din piaţă unde să-l legi. Abia acum începe misiunea lui. Să îl laşi acolo! Şi când va veni timpul va veni înapoi..."
Dis de dimineaţă micuţa se spălă, îşi făcu rugăciunile şi fugi direct la grajd la prietenul său. Printre gâfâituri îi spuse visul avut şi cu inima plină de bucurie începu să îl ţesăle. Îi împleti coama şi scoase dintr-o ascunzătoare o păturică foarte frumos ţesută cu toate culorile curcubeului care alcătuiau flori minunate. Era darul ei pentru momentul când avea să fie înşăuat pentru prima dată. Îi puse păturica pe spate, îl luă de frâu şi porniră sporovăind către fântâna din piaţă - îi dădu toate sfaturile pe care şi le aduse aminte de la părinţii săi despre cuminţenie şi ascultare.
Ajunşi la locul văzut în vis, micuţa legă frâul şi îşi luă rămas bun de la catâr. Abia atunci îşi dădu seama că se despărţea de un prieten drag pentru nu se ştie câtă vreme şi îi dădură lacrimile. Voi pentru o secundă să se întoarcă înapoi, dar îşi aduse aminte brusc că îngeraşul ei păzitor îi ceruse să facă toate astea. Ori ea îşi ascultase până atunci îngeraşul fără crâcnire, cu deplină încredere, mai mult chiar decât pe mama şi pe tata şi avea de gând să facă asta şi de acum încolo. Lacrimile se transformară într-un zâmbet şugubăţ. Îngeraşul nu-i spusese să se întoarcă acasă, aşa că se ascunse într-un colţ al pieţei şi aşteptă să vadă "misiunea" prietenului său.
Catârul rămăsese pe loc foarte liniştit. Chiar înainte să se trezească visase o lumină mare şi parcă zburase... Ce sentiment ciudat şi frumos! Va să zică aşa este să fii pasăre! El nu ştia prea multe despre Dumnezeu - adevărul este că era şi tânăr încă - dar toate câte le ştia de la stăpâna sa le aflase. Erau mai mult decât prieteni şi o simţea mai mult decât pe o soră, dar mama lui îl învăţase "ierarhia": oamenii erau stăpânii, şi ai lor şi ai plantelor şi ai pământului... Bine, fie şi aşa! El îi iubea pe toţi deopotrivă, iar pe micuţa lui prietenă ... era îngerul lui păzitor! Sau cel puţin aşa credea că trebuie să arate îngerul lui păzitor ... "stăpâna" îi spusese că fiecare fiinţă are unul.
Dis de dimineaţă fetiţa venise şi îl dichisise ca niciodată. Cu siguranţă că se va întâmpla ceva de seamă astăzi, îşi zise în sinea lui, mai ales că văzu că primeşte cadoul ... Nu avea gură, că i-ar fi spus micii sale prietene că ştia de păturică mai ales că văzuse înţepăturile din degetele ei ... Taaare isteţ mai era el!
Tânărul catâr, stând legat lângă fântănă îşi urma gândurile. Poate că o să meargă şi el să poarte în spinare? Oamenii îi spuneau la asta călărit. Cred că era tare bine să alergi prin livezi şi păduri, chiar cu cineva în spate. Pe mica lui stăpână ar fi dus-o cu cea mai mare plăcere. Şi-apoi trebuie să fi fost atât de uşurică încât nici nu ar fi simţit-o ... Fusese puţin neliniştit când îl legase în piaţă şi plecase cu lacrimi în ochi. Dar avea încredere deplină în fetiţă şi se linişti cu totul când o văzu zâmbind în colţul gurii şi zbughind-o într-un colţ al pieţei unde se ascunse. Cu siguranţă se va petrece ceva!
După puţin timp, doi oameni se apropiară de el şi dezlegându-l îl luară cu ei spre ieşirea din oraş. Cunoscându-l, un negustor le aţinu calea şi îi întrebă pentru ce iau ceva ce nu este al lor. Atunci cei doi răspunseră că Domnul i-a trimis să îl ia pentru că are trebuinţă de el. Auzind aceasta, negustorul se dădu în lături şi zâmbind salută cu plecăciune pe cei doi care îşi continuară drumul în grabă. Mai auzi doar în spate cum negustorul anunţa în gura mare că Învăţătorul se apropie şi chema pe toată lumea să îi iasă în întâmpinare pe drumul spre Ierusalim.
Vestea circulă ca fulgerul prin tot satul, care porni cu mic cu mare în întâmpinarea Domnului. Numai sub o tarabă, cu faţa transfigurată de fericire, cu ochii în lacrimi, o fetiţă rămăsese ascunsă murmurând "va să zică asta era misiunea lui". Să îl poarte pe omul acela atât de bun încât vindeca numai cu vorba, care mângâia pe toţi cei aflaţi la nevoie.
Pe drumul spre Ierusalim, un Om îmbrăcat ăn alb radiind lumină şi pace, mergea încet, înconjurat de oameni, călare pe un catâr alb. Păturica colorată în toate culorile curcubeului care ţinea loc de şa făcae ca lumina să fie şi mai puternică, albul şi mai strălucitor. În mulţime, o fetiţă bălaie urmărea cu măinile la gură şi lacrimi în ochi drumul celor doi. Trei perechi de ochi se întâlniră: întâi cei ai Omului cu cei ai copilei -tristeţe şi iubire în primii, bucurie şi iubire în ceilalţi; mai apoi cei ai copilei cu ai catârului - bucurie şi iubire într-unii, recunoştinţă şi iubire într-alţii. Cel dintâi avea să se jertfească pentru ca fetiţa şi cei asemeni ei să dobândească Împărăţia Cerului.
Dar peste toate era iubirea!
Poveste scrisa de Monalisa Gheorghiu si face parte din volumul Carte de povesti pentru toti copii lui Dumnezeu
Categoria: Povesti pentru gradinita
- Detalii
-
Categorie: Povesti educative
