Nu visez, mă gândeam răspunse candoarea celor 8 anişori.
- Păi când termini, poate răspunzi la întrebarea pe care am pus-o: "Ce este virtutea?"

Ăăă, sincer să fie nu la asta se gândea, visase ceva tare frumos peste noapte şi rememora visul. Aşa făcea ori de câte ori visa ceva frumos. Retrăia visul iar şi iar până când considera că "s-a umplut" de atmosfera lui. Apoi îl lăsa să se piardă uşor, convins că nu va uita niciodată "ceva"-ul deosebit şi miraculos care îl fermecase. Doar că visul acesta fusese ceva mai lung şi îi luase timp să îl retrăiască pe tot. Aşa că ajunse la prima oră la şcoală şi abia acuma îl termina. Hm, va să zică ce este virtutea ... Nu prea ştia cum să o definească, dar parcă visul îi tot dădea târcoale încercând să-i spună ceva.
- Virtutea este când ... când ...
- Ei?! Haide, spune, că doar n-o fi aşa de greu, îi dădu ghes învăţătoarea.
Şi deodată Sănducu se lumină la faţă şi, victorios, izbucni:
- Când semeni cu Mântuitorul Iisus Hristos şi cu Măicuţa Lui!
Zâmbind îşi reaminti visul încă o dată, într-o secundă.

***

Era într-o pădure, jucându-se cu pietricelele de pe malul unei ape. Pietricelele erau taaare frumoase, nu mai văzuse nicicând asemenea culori şi atât de multe. Şi apa era frumoasă! Parcă era vie! Şi nu era deloc albastră sau cum mai văzuse când fusese cu părinţii "în concediu". Era aurie cu totul! Şi curgea atât de repede şi unduitor că mai că îi venea să se arunce în ea să tragă o bălăceală. Se mulţumi numai să guste din ea (Bunuţa îl învăţase încă de când era foarte mic că nu este bine să intri în apă dacă nu este cineva mai mare alături ... dar de băut nu-I zisese nimica, medită mustăcind Sănducu).

Ei, în clipa când bău din apă auzi un foşnet dinspre tufişuri şi când ridică ochii băgă de seamă că pe o cărăruie (pe care nu o văzuse până atunci) ce venea din pădure veneau trei bărbaţi. Mai bine zis trei bătrâni, deşi la prima vedere arătau foarte impunător cu toate că aveau nişte chipuri deosebit de blânde. În mai puţin de un minut îl înconjurară şi, cum stătea ghemuit pe malul apei, pentru o clipă, ridicând ochii către ei, le văzu capetele unindu-se într-un cerc de foc, Soarele prezidând ceremonios ciudata întâlnire.
- Ce faci copile drag pe malul apei? întrebă unul dintre ei. Hai mai bine cu noi pe pajişte să asculţi poveşti.
Nici prin gând nu îi trecuse să îi refuze cu toate că Bunuţa mereu îi spunea să nu stea de vorbă cu străinii (păi ce străini? că pe domnii aceştia trei parcă îi ştia dintotdeauna!), dar când auzi de poveşti orice ezitare dispăru ca prin farmec şi cu un chip fericit îi luă pe doi dintre ei de mână şi făcu câţiva paşi până la pajişte.

Ia te uită! Între timp, pajiştea se umpluse de flori care mai de care mai plăcut mirositoare şi mai dornice să-şi etaleze culorile, de fluturi şi de păsări. Mmm! Acum numai poveştile mai lipseau. Toţi patru se aşezară în cerc şi cel din dreapta lui Sănducu începu:
- Eu sunt "Generozitatea", iar cel de lângă mine este "Respectul". Cel din stânga ta este "iubirea". Noi venim de la Bunul Dumnezeu, Tatăl Ceresc, şi de la Sfânta Fecioară Maria.
- Ei ne-au plămădit aşa cum ne vezi şi ar trebui să facem parte din caracteristicile tuturor oamenilor, chiar şi al celor mici, ca tine. Dar din păcate nimeni de pe Pământ nu a reuşit să ne poarte pe deplin în suflet. De fapt, au fost doi oameni cu totul şi cu totul speciali, dar asta cu mult timp în urmă! Se numeau Iisus Hristos şi Fecioara Maria, Măicuţa Lui. Ai auzit de ei, nu? întrebă cel numit "Iubirea".

Lui Sănducu îi încolţiră în minte sute de amintiri da când era mic (dacă se poate spune aşa), de când Bunuţa începuse să îl ducă la biserică şi îi povestea despre toate chipurile zugrăvite pe pereţii ei. Erau nişte poveşti foarte frumoase cu o mamă şi fiul său care aduseseră bunătatea şi iubirea într-o lume aspră şi rea, plină de greutăţi. Erau povestiri adevărate. Şi dacă se gândea mai bine, Bunuţa îi pomenise de cei trei, şi încă de mulţi alţii, sau mai bine zis despre numele lor, căci feţele nu le văzuse nicăieri.
Cel care îşi spusese "Respectul" îl întrebă pe Sănducu:
- Cred că-ţi cam plac poveştile, nu? Vrei să-ţi spunem câte una despre noi?

Ochii lui Sănducu străluciră de bucurie şi nici nu apocă să răspundă că "Generozitatea" începu:
- A fost o dată, demult, cam acum vreo 2000 de ani o familie de tâmplari. Pe el îl chema Iosif şi lucra lemnul cu dragoste, ca ceva viu, atât de frumos mirositor, creat de Dumnezeu. Soţia sa, Maria, era de o frumuseţe desăvârşită atât sufletească, cât şi a chipului, bună gospodină şi mare ajutor al bărbatului ei. Aceştia aveau un copilaş pe nume Iisus - cuminte şi înţelept, bălai cu ochi albaştri. Toţi trei se înţelegeau foarte bine, iar pacea şi iubirea nu dispărea niciodată din căsuţa lor indiferent de greutăţile prin care treceau sau încercările pe care le aveau.

Într-o zi însorită de toamnă, când băieţelul avea cam cinci anişori, acesta ieşi în faţa casei la joacă. Nefiind nici un copil prin preajmă, îşi plecă privirile în pământ şi luând un beţigaş începu să amestece praful uliţei. La un moment dat găsi un bob de grâu. Cu beţişorul săpă o gropiţă, puse bobul în ea şi dădu fuga în curte de unde aduse în pumni puţină apă. Udă bobul şi îl îngropă cu grijă, după care ceru Soarelui o rază cu care începu să încălzească locul unde pusese sămânţa.

Cu iubire în glas zise:
- Bobule, ţi-am dat culcuş de ţărână, apă proaspătă şi lumina blândă a soarelui! Acum creşti!
Şi bobul, dându-I îndată ascultare, începu să crească şi din el ieşiră 100 de fire cu câte 100 de boabe fiecare, care se coapseră îndată. Băieţelul le tăie, le alese, le sfărâmă şi îndată făcu nişte azime în formă de inimă. Apoi chemă toate păsărelele din jur şi le hrăni. Auzind atâtea ciripituri vesele, copiii, care de pe unde erau, veniră în grabă. Mare bucurie când văzură atâtea păsărele strânse la un loc, mai ales că acestea nu dădeau nici un semn să îşi ia zborul când aceştia se apropiară. Dar văzând cu câtă poftă ciuguleau azimile începură să înghită în sec, ba chiar cei mai mici întrebară în şoaptă de unde pot căpăta şi ei câteva bucăţele.

Văzând acestea copilul mai culese 100 de spice şi făcu din nou azimile - inimioare pe care le împărţi copiilor până ce aceştia se săturară. Ooo! Cât de bune şi dulci erau! Parcă erau făcute cu lapte şi miere.
Câţiva dintre copii dădură fuga la părinţii lor şi îi aduseră aproape pe sus pentru a vedea minunea făcută de fiul lui Iosif şi al Mariei. Ciripiturile păsărilor se împleteau acum cu glăscioarele cristaline ale copiilor. Bălaiul copil mai făcu câte o azimă pentru fiecare dintre părinţii copiilor care-l înconjuraseră şi încă două pentru părinţii săi, apoi trimise raza înapoi şi mulţumi bobului pentru fapta bună făcută. Din acea clipă, ca şi când n-ar fi fost nicicând acolo, bobul încetă să mai rodească.

Luând cele două azime plecă în curte la părinţii săi, fericit de ziua frumoasă pe care o petrecuse. Soarele începu să apună, iar copilul blând şi luminos se pregăti de culcare.
După o clipă de linişte povestitorul zise:
- Acum cred că ştii ce înseamnă generozitatea?!

Sănducu nu răspunse, încă trăind firul poveştii cu ochi visători, dar dădu din cap afirmativ.
- Foarte frumoasă istorisire, zise îndată "Respectul", dar cea care urmează va fi şi mai şi!
Şi, parcă urmând firul celeilalte poveşti, folosind aceleaşi personaje începu:
- Micul Iisus era un băiat foarte cuminte şi foarte gânditor, ar fi spus vecinii. El nu alerga pe uliţele înguste dintre case şi nici nu participa la jocurile uneori cam prea gălăgioase ale copiilor de prin împrejur. Când nu îşi ajuta părinţii la diferitele treburi din gospodărie, ieşea din curte şi se retrăgea pe malul firicelului de apă ce curgea în apropiere. Acolo stătea şi medita, parcă încercând să înţeleagă cât mai repede şi cât mai corect mersul naturii, iar apoi din noroiul de pe malul apei începea să creeze animale şi plante în miniatură, aidoma cu cele care îl înconjurau.

Sper că ţi-ai dat seama, dragă Sănducule, că povestirile pe care ţi le spunem sunt despre Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi despre Sfânta Sa Familie, întrerupse şirul poveştii pentru o clipă cel ce-şi spusese "Respectul".
În timp ce Sănducu încerca să răspundă povestea curse mai departe.
- Făcând toate acestea zi de zi, fără nici un efort, cu mare plăcere şi cu o deosebită perfecţiune, Micul Copil îşi atrase invidia şi gelozia unor copii care căutau mereu să fie primii în grupul lor de joacă. Aceştia, fiind şi mai mari şi, considerau ei, mai puternici vedeau în atitudinea lui Iisus o lipsă de supunere şi chiar ignoranţa "importanţei" lor în cadrul grupului de joacă. Astfel, aceşti copii, îmboldiţi mai ales de unul, parcă mai încrâncenat, puseră la cale într-una din zile un plan simplu şi plin de răutate. Aşteptară ca Micul Iisus să-şi termine lucrarea şi dădură năvală cu urlete de intimidare călcând în picioare micile făpturi. Copilul nu clipi nici o secundă, lipsa oricărei urme de teamă descumpănindu-i pe atacatori, care toţi în afară de instigator încremeniră, unii chiar începând să plângă, dându-şi seama de nedreptatea făcută. Instigatorul fu singurul care continuă să bată cu picioarele micile alcătuiri din ţărână.

Mântuitorul se întoarse spre acesta din urmă şi albastrul ochilor se făcu de oţel:
- Ce ai cu mine? Ţi-am greşit cu ceva? Tu poţi face ce am făcut eu? Eu pot să fac şi mai mult, şi chiar şi ceea ce ai făcut tu! Şi în clipa următoare micile făpturi se desprinseră din noroi şi luară viaţă, unele luându-şi zborul, altele plecând pe picioarele lor, iar copilul cel rău căzu jos ca secerat, plin de lovituri şi vânătăi de parcă ar fi fost călcat în picioare. Micii agresori o luară la fugă ţipând speriaţi către casele lor, câţiva oprindu-se la casa Mariei şi a lui Iosif. Aceştia ieşiră în poartă, iar Iosif spuse:
- Maria, du-te şi vezi ce a făcut băiatul nostru, căci mă tem de ceva groaznic.

Maria plecă cu grupul de copii şi ajungând la malul apei, văzu următoarea scenă: Micul Iisus cu mâinile în lături şi cu privirea plină de iubire parcă binecuvânta o mulţime de păsări şi animale care se îndepărtau în linişte, iar alături băiatul cel rău zăcea fără viaţă.
Cu ochii în lacrimi se alătură fiului ei şi îi spuse plină de iubire:
- Dragul mamei, ce s-a întâmplat aici?
- Mamă, eu nu am făcut altceva decât să-i împlinesc voia acestui copil şi să îi arăt ceva frumos!
- Cum adică, suflete drag?!
- Păi el mi-a distrus creaţia, iar eu i-am arătat că este foarte uşor să omori şi foarte greu să dai viaţă!
- Dar preaînţeleptul meu copil, aceşti băieţi şi părinţii lor nu pot înţelege una ca aceasta. Te rog să îi redai viaţa şi să îl laşi poate aşa va înţelege ceva din păţania lui.
- Pentru că îmi eşti Mamă şi pentru că te iubesc nespus, ca şi pe Tatăl Meu, am să-ţi fac pe plac, deşi nu am făcut nimic rău sau care să nu fie pe placul Tatălui Meu.
Şi, cu iubirea izvorându-i din toată făptura, căzu în genunchi rugându-se la Bunul Dumnezeu pentru iertarea păcatelor micului agresor.

După puţină vreme copilul mort se ridică şi, încă buimac, se duse la apă unde îşi clăti faţa îndelung. Când se întoarse de pe chipul său dispăruse orice urmă de violenţă, dar rămase o tristeţe nesfârşită. Căzând în genunchi în faţa Mântuitorului, copilul îşi ceru iertare:
- Preasfinte, iartă-mă, abia acum înţeleg importanţa muncii altuia, a Creaţiei Divine, respectul pentru acestea! Nu am să mai neglijez aceste învăţături!
Şi, într-adevăr, acest copil fu mult mai cuminte de atunci înainte.
- Hm? Ce spui, tu ai înţeles cum este cu respectul?

Sănducu, cu ochii în lacrimi, înclină din nou din cap. Ştia el şi de la Bunuţa, că-l învăţase despre respectul faţă de cei în vârstă, dar ăsta era un alt înţeles! Parcă mai mare! Hm, mai complex ar fi spus Bunuţul. Apoi se uită întrebător la "Iubire". Acesta izbucni în râs şi spuse:
- Ha, ha, ha! Aşa repede să trecem la următoarea poveste?! Fie!
- Prima dată a fost Dumnezeu care din Iubire a creat lumea cu tot ceea ce este în ea - de la planete şi stele până la oameni. Pe oameni i-a făcut ca pe fiii săi. Şi din iubire pentru ei le-a lăsat liberă voinţa de a face bine şi rău. Şi mulţi au făcut bine, dar şi mai mulţi au făcut rău. Dar Tatăl a continuat să îi iubească pe toţi deopotrivă. Şi ca să le arate asta, în momentul poate cel mai greu al vieţii lor, L-a trimis în lume pe Fiul Său cel mai iubit - Iisus Hristos. Dar oamenii cei răi nu au înţeles că acesta a fost trimis spre ajutor şi mântuire şi pentru aceasta, încă de când au văzut semnele ce-i anunţau venirea au căutat să Îl omoare. Dar Bunul Dumnezeu a continuat să îi iubească pe toţi - şi buni şi răi - şi prin Fiul Său a căutat iarăşi să îi înveţe Iubirea.

Şi Mântuitorul Iisus Hristos, prin vorbele Sale care de la Tatăl Ceresc erau, propovăduind Iubirea, a reuşit să mai întoarcă pe Cale dintre cei răi. Dar tot au mai rămas. Şi aceştia până la urmă au reuşit şi L-au omorât pe Iisus. Dar Acesta i-a iertat chiar mai înainte de a o face. Iar pentru că s-a rugat fierbinte la Tatăl Ceresc, acesta i-a iertat şi El. Şi astfel, deşi a murit după mari suferinţe, din iubire Tatăl Ceresc a continuat să le acorde o şansă oamenilor răi ca să înveţe ce este Iubirea. Şi unii dintre ei au învăţat, dar tot au mai rămas din cei care au respins acest sentiment minunat.
Dar Bunul Dumnezeu nu îşi pierde speranţa şi din mare iubire pentru fiii Săi continuă să îi ajute (deşi mulţi dintre aceştia nu îşi dau seama) să găsească Iubirea.

Povestea mea este cam tristă şi nici nu are încă un sfârşit pentru că, vezi tu, dragă Sănducule, trăieşti într-o lume în care răul este încă prezent susţinut de lipsa de iubire. Dar trebuie să îţi păstrezi speranţa că până la urmă iubirea va învinge. Şi mai presus de orice trebuie să înveţi să iubeşti. Mai întâi pe Bunul Dumnezeu, apoi pe părinţii tăi, pe prieteni şi chiar pe duşmani. Şi totul o să fie bine.

Poate că ar fi trebuit să încep eu şirul de poveşti, dar m-am gândit că este mai bine să îl închei.
- După cum ai văzut şi singur, dragă Sănducule, fără iubire nimic nu este posibil. Căci Bunul Dumnezeu pe toate le-a făcut din Iubire şi cu iubire. Aşa că tăţi avem în suflete noastre un grăunte de iubire, mai mic sau mai mare, după cum am avut grijă de el: să-l sădim în pământ bun, să-l udăm şi să-l punem la soare - aşa cum ai văzut în prima pildă. Cu iubire se face orice. Aşa să ştii şi să nu uiţi niciodată asta.

Zicând acestea, ca la un semn, cei trei bătrâni se ridicară deodată în picioare şi o porniră înapoi pe cărarea pe care veniseră, fără a mai privi în urmă. Sănducu însă nu simţi nici un regret. Era foarte convins că de acum înainte cei trei vor fi mereu cu el. Şi asta numai de el depindea. De altfel, era sigur că vor mai veni şi alţii, numai el să fie cuminte şi ascultător şi să înveţe numai lucrurile bune tot timpul.
Acesta fusese visul: lung dar frumos, şi mai ales important de ţinut minte ...

Poveste scrisa de Monalisa Gheorghiu si face parte din volumul Carte de povesti pentru toti copii lui Dumnezeu

Categoria: Povesti pentru gradinita

 

• Prec
• Mai departe