Înainte de prima întâlnire cu copilul meu obișnuiam să citesc tot ce se putea citi în materie de cărți, articole, bloguri despre copii și nou născuți. Profitam de pauzele de la muncă, de timpul liber, de accesul la Internet, de orice spațiu liber din memoria Kindle-ului, pentru ca nașterea și mămicia să nu mă prindă nepregătită.
Împărtășeam, ca multe mame din generația mea acea senzație de "trebuie să fiu pregătită, trebuie să fiu informată".
"A fost greu când erai tu mică. Nu aveam de niciunele, eram nepregătiți, nu știam nimic despre cum se crește un copil, nu exista nicio carte, nimeni care să îți arate sau să te învețe. îmi spunea tatăl meu de fiecare dată când își descria experiența de părinte. Am avut noroc cu tanti Gina care stătea vis a vis și care ne ajuta, nu știam nici măcar să îți facem băiță și adormeam noaptea abia după ce verificam că respiri", îmi spune tatăl meu de fiecare dată când vine vorba de mica mea copilărie.
Prizonieri ai unor granițe închise, ai unor vremuri "fără de niciunele" părinții noștri au împărtășit la nivel generațional numitorul comun al anxietății parentale cronice, al părintelui care nu știe ce să facă și nu are cu ce, al părintelui lipsit de sprijin, în contextul dislocării din comunitatea de origine. O reacție perfect normală când trăiești într-un "lagăr" , într-un stat al cărui singur scop era să crească niște cifre în planul demografic, fără să îi pese că acele cifre sunt de fapt ființe umane
Citeste continuare inbratelamami.ro